Les Misérables (UK, 2012)

Les Misérables

(UK, 2012)

Regia: Tom Hooper

Cu: Hugh Jackman, Russell Crowe, Anne Hathaway, Amanda Seyfried, Sasha Baron Cohen, Helena Bonham Carter

Rating: 2/5

Cred că Victor Hugo nu ar putea să fie decât încântat de influența pe care romanele sale au avut-o asupra teatrului muzical de final de secol XX. ”Les Misérables” în Marea Britanie și SUA și ”Notre-Dame de Paris” în Franța au fost printre cele mai mari succese de casă ale genului. Nu pot știi cu siguranță, dar cred că Hugo era mândru de aspectul „populist” al operei sale, care a cunoscut, într-un secol și jumătate, numeroase reîncarnări în teatru, operă și, apoi, în cinema, încă de la începuturile acestuia. Nu știam prea multe despre musicalul ”Les Misérables” înainte de a vedea filmul, în afară de povestea de bază și vreo două-trei cântece. Eram însă destul de optimist, având în vedere că sunt un admirator al interpreților, toți perfect capabili să dea interpretări de Oscar și să și cânte în același timp.

Chiar dacă nu sunt unul dintre fanii săi, filmele lui precedente ale lui Tom Hooper au pentru ce să fie lăudate. ”The Damned United” este un film despre fotbal care nu respectă formula unor astfel de filme și prezintă cel mai dezastruos sezon din cariera unuia dintre cei mai mari antrenori britanici. Iar oscarizatul ”The King's Speech”, deși poza ca un epic istoric patriotic, regalist, era mai interesant dacă îl interpretam ca un film despre (și mă auto-parafrazez aici) formarea unui actor care tocmai a primit rolul carierei sale. Nu pot spune lucruri la fel de frumoase despre ”Les Misérables”. Hooper nu numai că pierde esența romanului lui Hugo (ceea ce oricum se întâmpla când comprimi cinci volume în două ore și jumătate), dar filmului îi lipsește elanul narativ. Hooper se mulțumește să treacă de la un cântec la altul, încât filmul pare mai mult o înlănțuire de videoclipuri decât o poveste. Paradoxal, în ciuda faptului că filmul are de parcurs vreo trei decade, acțiunea stă în loc câteodată în secțiuni lungi, iar uneori trei melodii consecutive ne transmit același mesaj (deși, de exemplu, înțelegem din două cadre că Eponine îl iubește de Marius, dar acesta e îndrăgostit de Cosette). Înțeleg dorința de a fi fidel operei scenice, dar e greu să „traduci” astfel de secvențe în limbaj cinematografic și să păstrezi interesul publicului. 

Din punctul meu de vedere, Russell Crowe e cel mai bun lucru din filmul acesta. Nu este el cel mai bun cântăreț/vocalist (iar acest lucru se vede inclusiv din faptul că secvențele sale sunt încropite din mai multe cadre decât ale celorlalți), dar este singurul care creează un personaj tridimensional și singurul căruia realizatorii îi oferă un arc evolutiv cu adevărat interesant. În rest, Hugh Jackman pare să fie destul de mândru de abilitățile sale vocale și are și de ce, însă din păcate rezultatul este un Jean Valjean mult prea plat, care la 10 minute de la începutul filmului devine un model de virtute și cineva care nu va fi niciodată capabil de o eroare morală. Anne Hathway cântă foarte bine, dar interpretarea sa este plină de ticuri și tertipuri. Eddie Redmayne și Amanda Seyfried sunt buni și aș fi preferat să văd un musical romantic cu ei doi. Iar Sasha Baron Cohen și Helena Bonham Carter sunt singurii care aduc un pic de umor, însă aparițiile sale par atât de out of place și ajung să fie chiar iritanți până la final.

Nu îmi dau seama ce a vrut să facă Tom Hooper cu acest film. Deciziile sale regizorale par să se fi limitat la alegerea unui stil de filmare care impresionează la un nivel superficial, care scoate în evidență virtuozitatea interpreților și echipei de filmare, dar nu ne implică în miezul dramei. Este și oarecum inconsistent: pentru fiecare cadru secvență care înregistrează o melodie întreagă există câteva secvențe foarte confuze, fragmentate, ultra-montate. Nici decorurile teatrale, înguste, claustrofobice nu ajută prea mult, nici în ceea ce privește drama, nici aspectul vizual (în special baricada de la final care protejează o fundătură arată ridicol) Care este metoda lui Top Hooper de a ne convinge că ”Les Misérables” este cinematic în ciuda acestora? Câteva lungi survolări ale decorurilor îmbogățite digital, care sunt la fel de fake și neinspirate ca și restul producției. Tom Hooper este un profesionist destul de talentat cât să fi făcut două filme destul de satisfăcătoare din punct de vedere cinematic. Dar ”Les Misérables” denotă lipsa sa de viziune, care până acum nu a fost atât de evidentă.