Her (SUA, 2013)

Her

(SUA, 2013)

Regia: Spike Jonze

Cu: Joaquin Phoenix, Scarlett Johansson, Amy Adams, Rooney Mara

Rating: 4/5

Anticipând inevitabila fuziune a speciei umane cu tehnologia, care va face ca majoritatea hobby-urilor, activităților și preocupărilor noastre de zi cu zi să pară triviale și obsolete, Spike Jonze ne oferă această stranie poveste despre un bărbat al viitorului apropiat care se îndrăgostește de sistemul său de operare. ”Samantha” este fiica precoce a lui Siri și verișoara binevoitoare a lui Hal 9000, iar în plus ar vocea lui Scarlett Johansson. Repertoriul ei muzical nu se limitează la A Bicycle Built for Two, având practic acces la întreaga muzică pe care omenirea a uploadat-o pe internet, plus din când în când își compune propriile melodii (una dintre ele nominalizată chiar la Oscar). Relația dintre ”Samantha” și Theodore este prezentată ca una cât se poate de reală, deși nu lipsită de momente stânjenitoare cărora cu greu le-am putea găsi corespondent în relațiile inter-umane (precum secvența în care Samantha angajează o amantă surogat pentru Theodore). 

Sunt convins că, pentru generațiile ulterioare, ”Her” va putea părea naiv. Acest lucru nu este neapărat neașteptat, fiind soarta pe care o împart multe filme science-fiction odată ce viziunea lor despre viitor este confruntată cu realitatea. Nu ajută nici faptul că tonul este unul destul de dulceag, chiar siropos, iar estetica glossy mizează pe apropierea cu comedia romantică, gen în care ”Her” se poate încadra cu ușurință. Iar comparativ cu filmele sale anterioare, în special dubla Being John Malkovich și Adaptation., Jonze nu pare să vrea să fie deloc malițios sau incisiv și pare să își dorească să atragă un public cât mai mare. Trebuie însă să recunosc că toate aceste lucruri nu m-au deranjat. Am apreciat concentrarea cu care Jonze (ca scenarist și regizor) s-a dedicat acestei relații, dorind să ne-o prezinte în ultra-amănunt, pe întreaga durată a evoluției sale. Devotamentul său pentru personajele sale este evident nu numai în complexitatea cu care îl înzestrează pe Theodore, cel cu care ar fi logic să ne identificăm, dar și în faptul că ”Samantha” este la fel de umană, chiar dacă este doar „o voce care vin din calculator”. Ea reprezintă, de asemenea, una dintre rarele exemple în care o inteligență artificială nu este doar o mașină rece și calculată, ci o „persoană” capabilă de o întreagă gamă de emoții și sentimente. În plus, ea evoluează mult mai repede, iar finalul aparent trist al acestei povești îi regăsește pe oameni abandonați de sistemele lor de operare, care merg toate să trăiască on a higher plane.

”Her” este unul dintre favoriții la câștigarea Oscar-ului pentru scenariu original (reușită care l-ar putea într-o companie selectă de filme distinsă cu acest premiu, dar ignorate la celelalte categorii importante, precum ”Citizen Kane”, ”Pulp Fiction” și mai apropiatul ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind”). Este regretabil, însă, faptul că Joaquin Phoenix nu a fost nominalizat pentru rolul său, pățind-o la fel ca Oscar Isaac, trecut inexplicabil cu vederea pentru ”Inside Llewyn Davis”. Iar Amy Adams, care aici joacă rolul prietenei de o viață a lui Theodore, este nominalizată pentru rolul său (principal!) din ”American Hustle”, dar nu ar fi stricat să fie recunoscută și pentru filmul de față. Intrat oarecum pe ușa din spate în această cursă după statuete aurite, împins de câteva premii ale criticilor de film, ”Her” s-a dovedit un film mai dificil decât pare la prima vedere. Sincer, mi-e greu să-mi imaginez pe cineva căruia să nu îi placă, în special când echipa de producție a făcut toate eforturile ca filmul să fie plăcut ochiului. Dar înțeleg că temele pe care le propune s-ar putea să nu fie cele mai accesibile și nici abordarea lor nu este chiar „mură-n gură”. 

The Master (SUA, 2012)

The Master

(SUA, 2012)

Regia: Paul Thomas Anderson

Cu: Joaquin Phoenix, Philip Seymour Hoffman, Amy Adams

Rating: 4/5

„Eliberat” de pirați pe internet, dar nu și de distribuitori pe ecranele din România, ”The Master” este cel mai recent film al americanului Paul Thomas Anderson și unul dintre hiturile arthouse ale anului trecut, cu câteva premii la Veneția și multiple mențiuni în topurile de la sfârșitul anului. O narațiune eliptică îl urmărește pe Freddie Quell (Phoenix), veteran al WW II alcoolic și lovit de PTSD, care ajunge să fie cooptat de corpolentul patriarh Lancaster Dodd (Hoffman) în secta pe care acesta o conduce alături de tânăra sa soție (Amy Adams) și care se numește simplu ”The Cause”.

Relația dintre aceste două personaje este miezul filmului, care nu se vrea - așa cum s-a crezut - o deconspirare a Scientologiei și nici un portret al Americii revenindu-și după Cel de-al Doilea Război Mondial. Dodd este un manipulator care reușește să se convingă și pe sine că este posibil să contacteze viețile anterioare ale oamenilor. Fiecare persoană pe care o cunoaște este, pentru el, un posibil ucenic și are un fler unic pentru a-i face pe ceilalți să i se destăinuie. Freddie Quell, însă, nu este personajul care să intre în schema clasică a discipolului care este sedus de învățătorul său și, ulterior, ajunge să îl trădeze după ce are revelația ipocriziei acestuia. Quell este prototipul „rebelului fără cauză”, care nu poate fi controlat și nu poate fi ținut în loc împotriva dorinței sale. Relația dintre cei doi, aproape un love-story, se construiește din tensiunea între dorința unuia de a-l controla pe celălalt și libertatea aproape totală a celuilalt de a-și asculta impulsurile. Scurta lor perioadă de interdependență se întinde între 2 secvențe excelente: prima „procesare” a lui Freddie de către Dodd și ultima lor conversație, care te lasă pur și simplu încremenit.

În această ecuație, celelalte personaje nu își prea găsesc locul. Nici măcar Amy Adams, chiar dacă există cel puțin o scenă care ne sugerează că ea îi pune soțului său ideile în cap. Mai mult, dacă până acum filmele lui PTA aveau ceva de spus despre perioada în care se petrecea acțiunea (fie că este vorba de ”Boogie Nights” sau de ”There Will Be Blood”) și comentau despre politica, istoria, spiritualitatea și aspectele sociale ale Americii acelei perioade, aici comentariile socio-politice lipsesc aproape în întregime, fiind înlocuite de interesul pentru portretele celor două personaje principale. Compus din momente disparate din viețile celor doi (întâi doar Freddie, apoi și Dodd) de pe o perioadă de aproximativ un deceniu, ”The Master” este uneori greu de urmărit din cauza absenței unei narațiuni mai convenționale. Însă două lucruri captează și mențin atenția spectatorului atunci unde regia lui PTA nu reușește: muzica lui Johnny Greenwood (mai subtilă un pic acum decât în ”There Will Be Blood”) și imaginea lui Mihai Mălaimare jr., care - după trei filme cu Coppola - se află la prima producție importantă a sa de la Hollywood și este primul director de imagine în vreo 15 ani care filmează în 65mm.

The Fighter (SUA, 2010)

The Fighter

(SUA, 2010)

Regia: David O. Russell

Cu: Mark Wahlberg, Christian Bale, Melissa Leo, Amy Adams

Rating: 2.5/5

Dintre cele zece filme nominalizate anul acesta pentru Cel Mai Bun Film al Anului la Premiile Oscar, ”The Fighter” pare să fie cea mai neinspirată alegere. Bazat pe întâmplări foarte adevărate, filmul spune povestea lui Micky Ward (Wahlberg) și a fratelui său din aceeași mamă, Dicky Eklund (Bale). Amâdoi sunt boxeri, dar vremea lui Dicky a trecut și acum singurele sale preocupări sunt ca Micky să devină campion mondial și să nu rămână cumva fără crack. Cred că nu mai trebuie menționat că această a doua preocupare o va eclipsa pe prima. Mama lor, jucată de Melissa Leo, este o harpie posesivă, dar noua prietenă a lui Micky (Adams) știe să îi dea replica, așa că - după o serie de evenimente nefericite care aproape că îi saboteză cariera - Micky își angajează alt antrenor și alt manager, dar își va rechema familia alături când va avea nevoie de tot sprijinul pentru a ajunge, în sfârșit, campion mondial... la categoria muscă...

Mark Wahlberg s-a luptat pentru ca acest film să fie făcut o jumătate de deceniu. El este și producătorul filmului și protagonistul acestuia, dar, poate fără să vrea (dar nu cred că fără să se bucure), i-a ridicat Oscar-ul la fileu co-star-ului său, Bale, care a slăbit câteva kilograme și dă tot ce poate din el, precum în vremurile bune, când făcea filme interesante precum ”American Psycho” sau ”El Maquinista”. Tot Oscarizată a fost și Melissa Leo, pentru care acesta este mai mult un premiu de compensație, pentru că îl merita acum doi ani, când a fost cea mai bună din competiție, pentru rolul din ”Frozen River”. Și trebuie amintită și Amy Adams, care de vreo câțiva ani încoace își tot dovedește versatilitatea, fără să fie însă recompensată cu niciun premiu. Adună nominalizări, însă...

Tot versatil este și regizorul filmului, David O. Russell, a cărui cel mai bun film este probabil ”Three Kings” (tot cu Wahlberg). În ”The Fighter”, mâna lui Russell este sigură (chiar dacă camera se leagănă un pic) și acesta face un film corect, simplificând povestea pentru a nu plictisi publicul. În plus, ”The Fighter” este acompaniat de un soundtrack aproape continuu, care conține melodii precum ”Can't You Hear Me Knocking”, o melodie de la Rolling Stones care a apărut și în ”Casino” (probabil Russell vrea să-l invoce pe Scorsese, dar nu prea îi reușește), dar și ”Good Times Bad Times”, o foarte rară apariție a celor de la Led Zeppelin pe fundalul unui film (cred că mai sunt doar două exemple notabile, ”School of Rock” și ”Almost Famous”).

A, da, și mai sunt cele câteva scene de box. Dacă e să ne amintim de ”Rocky”, ”The Fighter” are considerabil mai puțin sport. Dar asta nu ar fi o problemă. ”Raging Bull” are doar două minute de box în cele două ore de proiecție, dar acele scene sunt senzaționale și rămân adânc întipărite în mintea oricărui spectator. Problema este că scenele de luptă din ”The Fighter” sunt filmate cu camere video dintre cele disponibile la vremea la care evenimentele au avut loc (respectiv anii '90). Decizia este interesantă și aduce, poate, un plus de visceralitate anumitor secvențe, dar simpla discrepanță între calitatea imaginii de dinainte și din timpul luptelor, precum și comentariul de pe fundal te lasă cu impresia că te-ai uita la televizor. Și, din păcate, cam aceasta este senzația pe care o lasă întregul film. O dramă televizată, doar mai vulgară, cu replici „istețe” și glume ridicole, despre o familie cu probleme, dar și persecutată, a cărei membri se reunesc în final pentru a învinge. Nasol, dar bine făcut.