Micro Reviews

American Hustle (David O. Russell, 2013)

Inițial mi-am propus să scriu un post întreg despre acest film, dar cu cât mă gândeam mai mult la el cu atât mă enervam mai tare. La un an după foarte amuzantul ”Silver Linings Playbook”, David O. Russell dezamăgește cu ”American Hustle”, interpretarea sa asupra unui faimos caz de corupție (sau, mai degrabă, entrapment) din anii '70. Din păcate, decât să creeze un cadru coerent pentru povestea lui cu escroci à la „Cacealmaua”, Russell este mai preocupat cu reconstituirea minuțioasă fiecărui detaliu al epocii (de la haine la coafuri, de la limbaj la coloana sonoră). Iar cu cât aceasta îi reușește mai bine, cu atât este mai evident pentru spectator că se află în fața unui produs „falsificat”, un thriller fake al anilor '70 (la fel ca ”Argo”, de altfel). Nu că filmul nu ar avea câteva momente reușite, dar acestea se datorează în principal celor patru actori principali: Amy Adams, Jennnifer Lawrence, Bradley Cooper și în special Christian Bale - pe care nu îl laud prea des. Alteori, aceștia au o libertate de mișcare care aproape nu ar trebui să le fie permisă și ajung să consume resursele filmului pentru a-și hrăni recitalurile actoricești. 

Rating: 2.5/5

Jimmy P. (Arnaud Desplechin, 2013)

Montana, 1948 - Jimmy Picard, un indian veteran al WW II este tratat într-un spital de traume craniene și cerebrale. Medicii nu găsesc o cauză pentru simptomele sale (dureri de cap, tulburări de vedere, vise neinterpretabile), așa că îl aduc ca ajutor pe antropologul francez Georges Devereaux (în realitate, un evreu ungur pe nume Gyorgy Dobo, născut la Lugoj). Acesta începe o serie de ședințe de psihanaliză cu Jimmy, de-a lungul căruia descoperă dramele personale care stau la baza somatizării afecțiunii de care suferă. Prezentat așa, filmul nu pare neapărat foarte interesant și trebuie să recunosc că am găsit unele porțiuni destul de obositoare. Totuși, ceea ce a rezonat cu mine este fascinația pe care Arnaud Desplechin o are pentru latura uncanny, aproape science-fiction a medicinii (vezi și unele dintre filmele sale anterioare, cum ar fi La Sentinelle). Aici, aceasta se manifestă în ședințele de interpretare ale viselor sau ale desenelor pe care Devereaux i le cere lui Jimmy și mai ales în secvența oxi-encefalogramei (procedură de care nu mai auzisem până acum), adevărat climax al filmului, filmată ca o perversă aberație cronenbergiană. 

Rating: 3/5

Mystery AKA Fu cheng mi shi (Lou Ye, 2012)

O femeie află că soțul ei o înșală. A doua zi, amanta este lovită de o mașină. Nu durează mult până să aflăm că soțul are o a doua familie. Poliția devine din ce în ce mai interesantă de caz. Lou Ye (revenit după o interdicție de cinci ani de a face filme) îmbină melodrama noir cu thrillerul în stil coreean, într-un film care arată uneori de parcă Hitchcock ar fi regizat ”The Bigamist” al lui Ida Lupino. Dincolo de acestea se dorește o critică destul de dură la adresa societății chineze, pe care Lou Ye o vede ca fiind din ce în ce mai egoistă, din ce în ce mai materialistă și funcționând pe baza binecunoscutului sistem feudal de pile și relații. Însă tragedia personajelor principale nu este doar una politică și meritul principal al filmului este că personajele principale sunt foarte bine scrise. Chiar dacă acțiunile lor și revelațiile sporadice ale intrigii frizează uneori absurdul, oamenii din acest film și problemele lor par foarte „reale”. Misterul din titlu este o pistă falsă. Acesta nu este un film polițist sau un thriller operatic, ci o dramă intimă și o colecție superbă de studii de personaje.

Rating: 4/5

Borgman (Alex van Warmerdam, 2013)

Ce film straniu și fascinant! Camiel Borgman, un vagabond nespălat și necuviincios, o ființă posibil supranaturală, se insinuează în interiorul unei familii înstărite sub chipul unui grădinar. Cu ajutorul asociaților săi, câștigă încrederea familiei, iar apoi încep să o distrugă metodic. Demult nu m-am mai distrat atât de bine la un film care ia burghezia la mișto. Una dintre replicile tatălui - ceva de genul „Nu e vina noastră că ne-am născut în Vest... Vestul este afluent” - sintetizează atitudinea pe care acești oameni o au față de ceilalți. Nu prea contează cine este acest Borgman sau ce vrea el de la familia Marinei (deși acest lucru devine evident destul de repede). Seria de „surprinze” pe care acesta le pregătește gazdelor sale devin din ce în ce mai absurde, însă - paradoxal - aceștia sunt din ce în ce mai impresionați și mai dispuși să „colaboreze”. În final, the joke is on them and we're having all the fun. 

Rating: 4/5

Silver Linings Playbook (SUA, 2012)

Silver Linings Playbook

(SUA, 2012)

Regia: David O. Russell

Cu: Bradley Cooper, Jennifer Lawrence, Robert De Niro, Jacki Weaver, Chris Tucker

Rating: 4/5

Trebuie să recunosc că, per ansamblu, sunt impresionat de calitatea filmelor care au fost nominalizate la Oscar-uri anul acesta. Cea mai recentă surpriză plăcută a sezonului a fost pentru mine ”Silver Linings Playbook”, o comedie romantică în care el este bipolar, ea nimfomană, tatăl lui obsesiv-compulsiv și dependent de jocuri de noroc, iar soarta tuturor va fi decisă de un meci de fotbal și de un concurs de dans. Iar la cârma filmului este David O. Russell, un regizor cu care nu mă împac întotdeauna, dar care aici pare să fi găsit rețeta succesului, într-un gen în care nu mi-aș fi închipuit în urmă cu trei ani (când am văzut ”The Fighter”) că va activa vreodată. Rezultatul a fost o nominalizare-surpriză ca posibil cel mai bun regizor (iar cu Affleck out of the way, are toate șansele să și câștige) și, la o scară mai largă, probabil cel mai bun film pe care l-a făcut vreodată.

Ce impresionează este faptul că David O. Russell nu își temperează efectele stilistice. ”Silver Lining Playbook” este loud, dinamic, exuberant, maniacal... Se mișcă în ritmul unui soundtrack „dansant”, antrenant, care include - printre mulți alții - Bob Dylan, The White Stripes, Dave Brubeck și o apariție surpriză a lui ”Rumble On” de la Led Zeppelin. Dacă la nivel de scenariu, Russell pare să adere fără comentarii la „principiile” comediei romantice, prin ritmul montajului, mișcările de aparat și regia actorilor, toate clișeele genului sunt „subvertite” în cel mai delicios mod posibil (secveță-rapel: the big move din timpul numărului de dans, care nu le iese celor doi protagoniști). Trebuie spus că, deși filmul denumește afecțiunile mintale de care suferă personajele, nu face din acestea caricaturi, ci, din contră, le prezintă ca pe niște persoane absolut normale, pe care le-am putea întâlni în viața de zi cu zi, un pic mai quirky, dar nu mai „nebune” decât oricare dintre noi.

S-a mai remarcat faptul că ”Silver Linings Playbook” este primul film în 31 de ani care să primească nominalizări în toate cele patru categorii actoricești (ultimul a fost ”Reds”). Și, într-adevăr, aceștia merită lăudați. Bradley Cooper se ridică la un nivel pe care până acum nu m-a convins că ar fi capabil să îl atingă, Jennifer Lawrence are ocazia să fie mai excentrică decât de obicei, De Niro este iar în formă mare (cum nu a mai fost de vreo 15 ani, cred), iar Jacki Weaver, într-un rol ceva mai mic, impresionează prin faptul că pare să ne ofere exact opusul personajului său cumplit din ”Animal Kingdom”. Printre cele mai bune secvențe ale filmului sunt cele în care trei-patru-cinci actori se ceartă, vorbesc unul peste altul, momente în care încrederea publicului în verosimilitudinea personajelor este completă, dar nu ai pentru nicio clipă senzația că David O. Russell a pierdut frâiele regizorale. 

The Fighter (SUA, 2010)

The Fighter

(SUA, 2010)

Regia: David O. Russell

Cu: Mark Wahlberg, Christian Bale, Melissa Leo, Amy Adams

Rating: 2.5/5

Dintre cele zece filme nominalizate anul acesta pentru Cel Mai Bun Film al Anului la Premiile Oscar, ”The Fighter” pare să fie cea mai neinspirată alegere. Bazat pe întâmplări foarte adevărate, filmul spune povestea lui Micky Ward (Wahlberg) și a fratelui său din aceeași mamă, Dicky Eklund (Bale). Amâdoi sunt boxeri, dar vremea lui Dicky a trecut și acum singurele sale preocupări sunt ca Micky să devină campion mondial și să nu rămână cumva fără crack. Cred că nu mai trebuie menționat că această a doua preocupare o va eclipsa pe prima. Mama lor, jucată de Melissa Leo, este o harpie posesivă, dar noua prietenă a lui Micky (Adams) știe să îi dea replica, așa că - după o serie de evenimente nefericite care aproape că îi saboteză cariera - Micky își angajează alt antrenor și alt manager, dar își va rechema familia alături când va avea nevoie de tot sprijinul pentru a ajunge, în sfârșit, campion mondial... la categoria muscă...

Mark Wahlberg s-a luptat pentru ca acest film să fie făcut o jumătate de deceniu. El este și producătorul filmului și protagonistul acestuia, dar, poate fără să vrea (dar nu cred că fără să se bucure), i-a ridicat Oscar-ul la fileu co-star-ului său, Bale, care a slăbit câteva kilograme și dă tot ce poate din el, precum în vremurile bune, când făcea filme interesante precum ”American Psycho” sau ”El Maquinista”. Tot Oscarizată a fost și Melissa Leo, pentru care acesta este mai mult un premiu de compensație, pentru că îl merita acum doi ani, când a fost cea mai bună din competiție, pentru rolul din ”Frozen River”. Și trebuie amintită și Amy Adams, care de vreo câțiva ani încoace își tot dovedește versatilitatea, fără să fie însă recompensată cu niciun premiu. Adună nominalizări, însă...

Tot versatil este și regizorul filmului, David O. Russell, a cărui cel mai bun film este probabil ”Three Kings” (tot cu Wahlberg). În ”The Fighter”, mâna lui Russell este sigură (chiar dacă camera se leagănă un pic) și acesta face un film corect, simplificând povestea pentru a nu plictisi publicul. În plus, ”The Fighter” este acompaniat de un soundtrack aproape continuu, care conține melodii precum ”Can't You Hear Me Knocking”, o melodie de la Rolling Stones care a apărut și în ”Casino” (probabil Russell vrea să-l invoce pe Scorsese, dar nu prea îi reușește), dar și ”Good Times Bad Times”, o foarte rară apariție a celor de la Led Zeppelin pe fundalul unui film (cred că mai sunt doar două exemple notabile, ”School of Rock” și ”Almost Famous”).

A, da, și mai sunt cele câteva scene de box. Dacă e să ne amintim de ”Rocky”, ”The Fighter” are considerabil mai puțin sport. Dar asta nu ar fi o problemă. ”Raging Bull” are doar două minute de box în cele două ore de proiecție, dar acele scene sunt senzaționale și rămân adânc întipărite în mintea oricărui spectator. Problema este că scenele de luptă din ”The Fighter” sunt filmate cu camere video dintre cele disponibile la vremea la care evenimentele au avut loc (respectiv anii '90). Decizia este interesantă și aduce, poate, un plus de visceralitate anumitor secvențe, dar simpla discrepanță între calitatea imaginii de dinainte și din timpul luptelor, precum și comentariul de pe fundal te lasă cu impresia că te-ai uita la televizor. Și, din păcate, cam aceasta este senzația pe care o lasă întregul film. O dramă televizată, doar mai vulgară, cu replici „istețe” și glume ridicole, despre o familie cu probleme, dar și persecutată, a cărei membri se reunesc în final pentru a învinge. Nasol, dar bine făcut.