Prisoners (SUA, 2013)

Prisoners

(SUA, 2013)

Regia: Denis Villeneuve

Cu: Hugh Jackman, Jack Gyllenhaal, Terrence Howard, Maria Bello, Viola Davis, Paul Dano, Melissa Leo

Rating: 3.5/5

”Prisoners” îmi confirmă că Denis Villeneuve este un foarte talentat regizor de thrillere. Nu am văzut cel mai lăudat film al său, ”Incendies” (care a fost și nominalizat la Oscar), dar văzusem pelicula sa anterioară, ”Polytechnique”. Acesta este un film despre un masacru petrecut în Montreal în 1989, care există în două versiuni, una în engleză și una în franceză (și despre care am scris mai pe larg aici), pe care regizorul canadian l-a filmat în alb-negru din perspectiva unor tineri studenți implicați în evenimente. Se pare că lui Villeneuve îi place să amestece un pic de politică și de dezbatere în filmele sale, iar acest lucru este evident în ”Prisoners”, un film despre răpirea a două fetițe, care urmărește două investigații care se petrec simultan: cea oficială, condusă de detectivul interpretat de Jake Gyllenhaal, plină de piste false și cu o listă din ce în ce mai lungă de suspecți și cea „personală”, a lui Hugh Jackman, care este tatăl uneia dintre fetițe și care decide că cel mai rapid mod de a rezolva cazul este de a-l răpi pe principalul suspect (Paul Dano) și de a-l tortura.

Deși are staruri destul de mari în distribuție, filmul lui Villeneuve nu prea seamănă a Hollywood. Atmosfera rece și peisajul iernatic sunt mai degrabă specifice unui thriller scandinav, iar pentru secvențele ceva mai violente ne-am putea gândi la un film coreean (”I Saw the Devil”, maybe). Fiindcă atenția este acordată dezvoltării personajelor (care sunt, simultan, în anti-teză și în aceeași echipă) și mai puțin pe investigația propriu-zisă sau secvențele de acțiune (care sunt rare, dar impresionante), ”Prisoners” poartă haina destinsă a euro-thriller-ului. În ultima jumătate de oră, se fac câteva sacrificii „necesare”, iar toate firele narative sunt reunite printr-o serie de twist-uri și situații-limită mai mult sau mai puțin plauzibile. Totuși, în apărarea filmului, aș vrea să spun că oricât de trasă de păr este concluzia, dacă acceptăm logica scenariștilor, lucrurile ajung să se lege (nu există loose ends). Singura mea dorință ar fi fost ca deznodământul să aibă un pic mai multă... integritate... ceva în genul lui ”Spoorloos”, poate.