12 Years a Slave
(SUA/UK, 2013)
Regia: Steve McQueen
Cu: Chiwetel Ejiofor, Michael Fassbender, Lupita Nyong'o, Sarah Paulson, Benedict Cumberbatch, Paul Giamatti, Brad Pitt, Paul Dano
Rating: 3/5
Povestea americanului Samuel Northup, după a cărui memorii este adaptat scenariul lui ”12 Years a Slave”, era probabil povestea multor afro-americani „liberi” în America secolului al XIX-lea și una care a fost prea rar spusă (cel puțin în cultura mainstream). Ignorându-se faptul că aveau documente care să ateste că nu sunt sclavi, oameni precum Samuel erau efectiv răpiți și trimiși spre vânzare către proprietarii de plantații din Sud, cu slabe speranțe de a ieși vreodată din robie. La punerea în scenă pe marele ecran a acestei povești s-a înhămat regizorul scoțian (dar de culoare) Steve McQueen (Hunger, Shame), alături de un interpret până acum ușor marginalizat, Chiwetel Ejiofor, și o întreagă armată de star-uri și character actors albi -Fassbendeer, Cumberbatch, Pitt, Giamatti, Dano etc.
Cel mai bun lucru care se poate spune despre ”12 Years a Slave” este că arată senzațional. Este cineva greu de descris care face ca Sudul american să furnizeze imagini de o frumusețe ieșită din comun, indiferent cât de detestabile sunt evenimentele filmate. Iar DOP-ul Sean Bobbit profită din plin de peisajele naturale parcă tot timpul înverzite, de spațiile largi deschise ale plantațiilor și de arhitectura și costumele epocii (probabil că scenografii, location managerii și costumierii merită și ei câteva cuvinte de laudă aici). În plus, cum îi stă în obișnuință lui McQueen, nu lipsesc cadrele „lungite”, care insistă asupra unei acțiuni sau unui personaj. Cea mai citată este, deja, scena în care Solomon atârnă într-un ștreag în așteptarea Stăpânului care să îl salveze. Dar mai eficientă mi se pare imaginea în care Solomon privește parcă absent în depărtare, după ce unul dintre albii mai răsăriți la minte (și interpretat de unul dintre producătorii filmului, Mr. Angelina Jolie) îi promite că va lua demersuri pentru a-i asigura eliberarea. Și, bineînțeles, pe ici-colo apar și câteva ilustrări vizuale „artistice” de efect, precum imaginea scrisorii pe care Solomon o arde pentru a nu fi descoperit, și care se preface în scrum, iar apoi dispare de tot în întunericul nopții.
Cel mai rău lucru care se poate spune despre film este că nu simți cei 12 ani din titlu. Mai degrabă, par să fi trecut doar vreo trei-patru anotimpuri (și acelea toate veri) pe diferite plantații (în funcție de cum Solomon este vândut sau închiriat diverșilor Stăpâni). Dacă ar fi să fac o comparație injustă, „Django Unchained” mi s-a părut mult mai eficient în a arăta (fie și prin mijloace... metaforice) cruzimea cu care erau tratați negrii în acea vreme. Nu că Steve McQueen s-ar da înapoi de a filma biciuiri, abuzuri și umilințe, care nu sunt niciodată nici cu adevărat deranjante, nici 100% integrate poveștii și arareori conving. Secvența cea mai problematică este cea în care Solomon este obligat de stăpânul Epps (Fassbender) să o biciuiască pe sclava și uneori amanta cu forța a acestuia din urmă, Patsey (Lupita Nyong'o, break-out star) - dincolo de inutilitatea acestei porunci (cel însărcinat cu biciuirea sclavilor este chiar acolo), din punct de vedere moral momentul este destul de ambiguu, scena părând să existe doar ca să îl umilească și să îl pună într-o poziție cât mai servilă pe protagonistul nostru. Nu ajută nici jocul lui Fassbender, lăudat de mulți din motive pe care le înțeleg, dar pentru mine interpretarea lui nu este perfect calibrată, tonul variind mult de la o scenă la alta. Calvin Candie, he ain't! Amon Goeth, most definitely not!
Per ansamblu, nu am avut impresia că realizatorii își doresc să exploreze subiectul în profunzime. Abordarea lor, dincolo de bunele intenții, este totuși simplistă, dar pe gustul publicului larg și aducătoare de Oscar-uri. Nu este fără momente reușite, Ejiofor este extraordinar și - evident - nu este un dezastru total, dar de ce nu mi-a plăcut mie foarte mult este mai greu de explicat. Cred că răspunsul este undeva între muzica lui Hans Zimmer (mult prea enervantă în prima oră de proiecție), între estetica de miniserie HBO și linia narativă mult prea clară și plină de morale pe care filmul se înscrie încă din prolog. Sper ca Steve McQueen să nu continue să mă dezamăgească pe viitor, dar tot ce era fascinant și „nou” în Hunger a lipsit în ultimele sale două lungmetraje. Shame...
Cel mai bun lucru care se poate spune despre ”12 Years a Slave” este că arată senzațional. Este cineva greu de descris care face ca Sudul american să furnizeze imagini de o frumusețe ieșită din comun, indiferent cât de detestabile sunt evenimentele filmate. Iar DOP-ul Sean Bobbit profită din plin de peisajele naturale parcă tot timpul înverzite, de spațiile largi deschise ale plantațiilor și de arhitectura și costumele epocii (probabil că scenografii, location managerii și costumierii merită și ei câteva cuvinte de laudă aici). În plus, cum îi stă în obișnuință lui McQueen, nu lipsesc cadrele „lungite”, care insistă asupra unei acțiuni sau unui personaj. Cea mai citată este, deja, scena în care Solomon atârnă într-un ștreag în așteptarea Stăpânului care să îl salveze. Dar mai eficientă mi se pare imaginea în care Solomon privește parcă absent în depărtare, după ce unul dintre albii mai răsăriți la minte (și interpretat de unul dintre producătorii filmului, Mr. Angelina Jolie) îi promite că va lua demersuri pentru a-i asigura eliberarea. Și, bineînțeles, pe ici-colo apar și câteva ilustrări vizuale „artistice” de efect, precum imaginea scrisorii pe care Solomon o arde pentru a nu fi descoperit, și care se preface în scrum, iar apoi dispare de tot în întunericul nopții.
Cel mai rău lucru care se poate spune despre film este că nu simți cei 12 ani din titlu. Mai degrabă, par să fi trecut doar vreo trei-patru anotimpuri (și acelea toate veri) pe diferite plantații (în funcție de cum Solomon este vândut sau închiriat diverșilor Stăpâni). Dacă ar fi să fac o comparație injustă, „Django Unchained” mi s-a părut mult mai eficient în a arăta (fie și prin mijloace... metaforice) cruzimea cu care erau tratați negrii în acea vreme. Nu că Steve McQueen s-ar da înapoi de a filma biciuiri, abuzuri și umilințe, care nu sunt niciodată nici cu adevărat deranjante, nici 100% integrate poveștii și arareori conving. Secvența cea mai problematică este cea în care Solomon este obligat de stăpânul Epps (Fassbender) să o biciuiască pe sclava și uneori amanta cu forța a acestuia din urmă, Patsey (Lupita Nyong'o, break-out star) - dincolo de inutilitatea acestei porunci (cel însărcinat cu biciuirea sclavilor este chiar acolo), din punct de vedere moral momentul este destul de ambiguu, scena părând să existe doar ca să îl umilească și să îl pună într-o poziție cât mai servilă pe protagonistul nostru. Nu ajută nici jocul lui Fassbender, lăudat de mulți din motive pe care le înțeleg, dar pentru mine interpretarea lui nu este perfect calibrată, tonul variind mult de la o scenă la alta. Calvin Candie, he ain't! Amon Goeth, most definitely not!
Per ansamblu, nu am avut impresia că realizatorii își doresc să exploreze subiectul în profunzime. Abordarea lor, dincolo de bunele intenții, este totuși simplistă, dar pe gustul publicului larg și aducătoare de Oscar-uri. Nu este fără momente reușite, Ejiofor este extraordinar și - evident - nu este un dezastru total, dar de ce nu mi-a plăcut mie foarte mult este mai greu de explicat. Cred că răspunsul este undeva între muzica lui Hans Zimmer (mult prea enervantă în prima oră de proiecție), între estetica de miniserie HBO și linia narativă mult prea clară și plină de morale pe care filmul se înscrie încă din prolog. Sper ca Steve McQueen să nu continue să mă dezamăgească pe viitor, dar tot ce era fascinant și „nou” în Hunger a lipsit în ultimele sale două lungmetraje. Shame...
Posts
No comments:
Post a Comment