Los amantes pasajeros (Spania, 2013)

Los amantes pasajeros

(Spania, 2013)

Regia și Scenariul: Pedro Almodóvar

Cu: Javier Cámara, Carlos Areces, Raúl Arévalo

Rating: 3.5/5

Vine cam târziu acest review, dar nu îmi va fi conștiința împăcată dacă las ultimul Almodóvar necomentat. „Los amantes pasajeros”, cea mai recentă farsă semnată de auteur-ul spaniol, reprezintă o schimbare bruscă de stil față de cele mai recente pelicule ale sale („Volver” și „La piel que habito”, în special), dar a fost primit cu răceală de majoritatea criticilor. Povestea este remarcabil de simplă, dar nu fără un evident subtext politic - din cauza unei defecțiuni, un avion va trebui să execute o aterizare forțată; pentru a atenua tensiunea, trei asistenți de zbor gay (foarte gay) trebuie să distreze călătorii de la clasa I, în timp ce călătorii de la economy sunt adormiți pentru a nu face scandal.

În ceea ce mă privește, filmul a avut destul umor pentru a mă duce confortabil pe aripile sale de la un capăt la celălalt al celor 90 de minute ale sale. Sigur, este un film practic fără ambiții din partea lui Almodóvar, dar este viu, ritmat, dinamic, colorat și deloc claustrofobic. Carlinga și „spațiul de joacă” de la clasa întâi par mai mult decât încăpătoare pentru ca pasagerii și stewarzii să își pună în practică fanteziile muzicale sau erotice în momentele în care tensiunea este de nesuportat. Pe la mijlocul filmului, Almodóvar își permite chiar o „evadare” în oraș, unde întâlnim două tinere (Paz Vega și Blanca Suárez) care sunt sau a fost îndrăgostite de unul dintre pasagerii de mare profil ale cursei blestemate - aproape un „film în film”, în esență. „Los amantes pasajeros” nu este o capodoperă comică și nu este nici cel mai profund film despre criza economică, dar cred că Almodóvar și trupa sa (extinsă) de actori au reușit să facă exact ceea ce și-au propus.

La piel que habito (Spania, 2011)

La piel que habito

(Spania, 2011)

Regia și Scenariul: Pedro Almodóvar

Cu: Antonio Banderas, Elena Anaya, Jan Cornet

Rating: 4/5

„Pielea în care trăiesc” pare să înceapă acolo unde filmul lui Georges Franju „Les yuex sans visage” se oprea, atât în ceea ce privește premisa, cât și, într-un fel, narațiunea. Astfel îl avem pe Banderas în rol de dr. Frankenstein/Pygmalion modern, estetician renumit, care ține captivă în vila sa retrasă o tânără femeie (Elena Anaya) și o folosește pentru a experimenta cu substituenți de piele. Chipul ei, însă, pare a fi modelat după cel al soției sale, moarte în urmă cu zece ani în urma unui accident de mașină. Filmul lansează mai multe piste false în prima sa parte, dar totul se întoarce împotriva spectatorului cu foarte multă imaginație și un pic de cultură cinematografică - în momentul în care Almodóvar dă timpul înapoi la jumătatea peliculei. Banderas și Anaya pătrund amândoi într-un flash-back care schimbă sensul a ceea ce am văzut până atunci.

„La piel que habito” (”The Skin I Live In”) merge foarte bine alături de „Volver”, cel mai bun dintre filmele recente ale lui Almodóvar. Ambele filme împrumută câte ceva de la „Vertigo”, ambele ne păcălesc la început, au un pacing relativ lent și își dezvăluie secretele fără grabă, pulsând în ritmul muzicii lui Alberto Iglesias, dar fiecare merge în direcții diferite, iar estetica lor este diferită. Deși încă foarte dibace în a folosi culorile, parcă de data aceasta look-ul filmului este mai sobru, mai auster, care se potrivește cu izolarea în care trăiesc personajele și neîncrederea care există între ele. Pe de altă parte, preocuparea pentru piele și diferite texturi fac ca acesta să fie unul dintre acele filme pe care simți că le poți atinge (fără să fie în 3D). Dar privind prea mult suprafața obiectelor, putem pierde din vedere ceea ce regizorul face cu adevărat. Prin artificiul narativ, povestea filmului pare să demareze de mai multe ori, dar privind retrospectiv, dinamica relației dintre cele două personaje nu urmează nici ea ordinea cronologică. Ambele personaje par să sufere de un fel de amnezie în prima parte, care le va facilita apropierea; își amintesc apoi întregul, dar doar unul dintre personaje și conștientizează ceea ce s-a întâmplat, iar acest lucru precipită deznodământul.

Filmul acesta este despre obsesie, nebunie, răzbunare, pasiune, dominare și alte dintre temele preferate ale lui Almodóvar, dar mai ales despre identitate sexuală. O contribuție majoră o are regia actorilor. Deși se rostesc relativ puțin cuvinte, există ceva teatral în această mizanscenă. Fiecare privire într-o parte, fiecare gest, fiecare expresie amplifică sensul scenei sau îi dă o cu totul altă conotație. Suspectez că la o a doua vizionare aș descoperi foarte multe astfel de momente. Cele două personaje trec prin mai multe transformări de-a lungul filmului. Obiectul pasiunii fiecăruia se schimbă în permanență, în cazul personajului jucat de Anaya în funcție de transformările fizice ale personajului său. La început, ea pare mai degrabă asexuală, în costumul ei bej, neutru. Încearcă să se conformeze cerințelor trupului său seducându-l (fără succes) pe doctor. De-abia după ce este violată de un intrus (scenă în timpul căruia este neclar ce simte personajul ei), relația dintre protagoniști pare să se poată consuma, dar rememorarea trecutului schimbă detaliile problemei. Iar scena finală (deși aparent banală), prin modul în care personajele sunt așezate în cadru, lasă loc tuturor posibilităților.

Almodóvar este unul dintre puținii realizatori care reușesc să provoace senzații tari, dar și să fie respectat atât în Europa cât și în America. „Pielea în care trăiesc” nu e unul dintre cele mai bune filme ale sale, dar solicită o anumită reacție din parte spectatorului și e cu siguranță o continuare pe strania traiectorie pe care cinematografia regizorului spaniol a luat-o în ultimul deceniu. Ne amintește de alte Almodóvar-uri, dar nu seamănă cu niciunul dintre ele. Nu mă pot hotărî dacă este un film atât de bun pe cât arată nota pe care i-am dat-o, dar cred că în ceea ce privește regia, nu i se pot reproșa prea multe. Și mi-a plăcut să-l văd pe Banderas jucând iar un rol adevărat (și chiar foarte bun), după ani de roluri secundare, eroi de acțiune și pisici animate.

You Will Meet a Tall Dark Stranger (SUA/Spania, 2010)

You Will Meet a Tall Dark Stranger

(SUA/Spania, 2010)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Naomi Watts, James Brolin, Antonio Banderas, Anthony Hopkins, Frieda Pinto, Gemma Jones

Rating: 3.5/5

Nu există nimic nou sau neașteptat în noul film al lui Woody Allen. Acțiunea se desfășoară în jurul unui cuplu pe cale să se despartă (Watts și Brolin), a părinților ei deja divorțați (Hopkins și Jones) și a diferitelor lor cunoștințe: șeful ei (Banderas), vecina atrăgătoare în roșu (Pinto), noua soție mult mai tânără a tatălui ei și ghicitoarea pe care mama o vizitează cu religiozitate. Aceeași combinație de intelectuali și pseudo-intelectuali nemulțumiți și nefericiți aflați în căutarea a ceva care să le dea sens vieții, pe care Allen îi propune de peste 40 de ani. Același generic, aceeași coloană sonoră seducătoare care combină swing, muzică clasică și operă. Acestea fiind spuse, în ceea ce mă privește, acest cel mai recent film al său, fără să fie grozav, atinge toate notele potrivite.

După cum m-am mai lăudat deja, am văzut toate filmele lui Woody Allen (pe unele de mai multe ori), așa încât consider că știu despre ce vorbesc. S-ar putea să nu am dreptate întotdeauna, dar știu despre ce vorbesc... ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” este al patrulea film londonez al lui Allen, după fabuloasa excursie în Spania care a fost ”Vicky Cristina Barcelona” și scurta repoposire în New York cu ”Whatever Works”. Pe undeva, filmul amintește de ”Match Point”, prima incursiune britanică a lui Allen și unul dintre cele mai bune filme ale sale, dar nu are nici ambiția, nici profunzimea, nici bogăția acestuia, chiar dacă morala (mă rog, una dintre morale) este aceeași, pe care o creionează încă de la ”Crimes and Misdemeanors” și o exprimă foarte frumos în ultima replică a filmului. Cred totuși că, în ciuda locației diferite, ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” împrumută cel mai mult din ”Vicky Cristina Barcelona”: o ironică, dar empatică narațiune din off, muzica de chitară (chiar dacă de data aceasta este Boccherini și nu chitară spaniolă), schema de culori,  importanțe decorurilor, încadrarea poveștii în intervalul unei singure veri etc.

Mai trebuie amintit directorul de imagine al filmului, veteranul Vilmos Zsigmond, a cărui carieră s-a sincronizat cu cinematograful american din anii '70 (”Scarecrow”, ”Deliverance”, ”The Sugarland Express” etc.), dar care a colaborat și cu Allen la câteva filme, cel mai recent fiind ”Cassandra's Dream”. În ”You Will Meet a Tall Dark Stranger”, el filmează scenele lungi de dialoguri în planuri lungi, care urmăresc personajele dintr-o cameră în alta, lucru care este benefic pentru actori, dar și pentru spectatori, care au ocazia să observe conflictele care se declanșează în timp real. Altfel, merită scoasă în evidență știința cu care acesta folosește decorurile: apartamentul înghesuit al soților Watts și Brolin, în contrast cu apartamentul steril, alb în care personajul lui Anthony Hopkins se mută cu soția sa mult mai tânără; ferestrele apartamentelor, prin care vecinii își penetrează viețile unii altora etc. 

”You Will Meet a Tall Dark Stranger” nu este un film dificil pentru actori. Banderas și Hopkins, în special, nu par să se străduie, dar nici nu e cazul. Dar Naomi Watts și James Brolin, cu aceeași dezinvoltură, interpretează totuși personaje complexe, cu care nu e greu să te identifici sau măcar să îi înțelegi. Aceștia, împreună cu stilul relaxat, mai puțin incisiv, dar ceva mai cinic al lui Allen, fac din ”You Will Meet a Tall Dar Stranger” un film plăcut, de savurat pentru ceea ce este, fără așteptări pe care nu le presupune.