Django Unchained
(SUA, 2012)
Regia și Scenariul: Quentin Tarantino
Cu: Jamie Foxx, Christoph Waltz, Leonardo DiCaprio, Kerry Washington, Samuel L. Jackson, Franco Nero
Rating: 4/5
Date fiind reputația sa, premiile câștigate și bugetele cu care lucrează, fiecare nou film al lui Quentin Tarantino este un eveniment cinematografic așteptat cu sufletul la gură de cinefili din întreaga lume. În ”Django Unchained”, Tarantino ia la trântă un nou sub-gen din tinerețea sa - western-ul spaghetti, cu un pic de blaxpoitation adăugat pe deasupra. În rolul principal este un sclav negru pe nume Django (Jamie Foxx) care este eliberat de un vânător de recompense german (Christoph Waltz), pentru a-i deveni ajutor în a urmări tot felul de pungași și nelegiuți.
Tarantino îl evocă aici pe unul dintre maeștri western-urlui spaghetti, Sergio Corbucci, care a fost printre cei mai prolifici autori ai genului. Eu unul nu sunt atât de mare fan al lui ”Django”, filmul din 1966 cu Franco Nero, dar îmi plac foarte mult alte filme de-ale lui Corbucci, în special melancolicul, hibernalul ”Il grande silenzio” (despre care am mai scris aici) și fantezia sa cu revoluționari mexicani ”Vamos a matar, compañeros”. Tarantino și Robert Richardson (directorul de imagine) copiază stilul vizual al acestor filme, cu zoom-uri și close-up-uri specifice, iar coloana sonoră împrumută de la Luis Bacalov și Ennio Morricone (atunci când nu avem parte de un mic rap).
Sincer, nu m-am mai simțit demult atât de bine la un film. Da, sigur, e un film de trei ore a cărui lungime o simți, dar Tarantino știe cum să-și dozeze dramaturgia și - cel puțin de data asta - are un simț al timing-ului impecabil. El își dedică aproape o jumătate din film construirii relației dintre personajele jucate de Foxx și Waltz, pentru ca apoi să pună bazele unui revenge story care ar fi putut dura 3 ore în sine. Nu am simțit nicio clipă că filmul ar fi putut fi mai scurt - secvențele lungi dialogate își îndeplinesc rolul narativ, iar în momentul în care spectacolul este declanșat, baletul gloanțelor și al împroșcăturilor cu sânge întrece aproape tot ce a făcut Tarantino până acum în acest domeniu.
Cel mai straniu este că, pentru un film cu atât de multă hiper-violență, scenele care impresionează cele mai mult sunt cele care prezintă violență cât se poate de reală, fără ironie: biciuiri, însemnări cu foc încins, un sclav sfârșiat de un câine etc. ”Django Unchained” este un film controversat pentru că vorbește despre un subiect care arareori ajunge pe ecran - sclavia. Unul dintre meritele filmului este că nu glorifică această perioadă. În ciuda a ceea ce se spune, acesta nu este un revenge porn, în care istoria este distorsionată și un singur sclav negru se răzbună pentru toate injustițiile și îi omoară pe toți albii. Dimpotrivă, pentru prima dată cred, Tarantino pune la îndoială legitimitatea morală a demersului lui Django... până la un punct, e drept. Iar, cu mici excepții care țin de licență poetică, filmul este bine documentat, evită stereotipurile și le dă personajelor sale, fie ei albi sau negri, șanse egale de a fi buni sau răi (sau in between). ”Django Unchained” funcționează până la urmă, dincolo de scenariul bun și interpretările de mare forță, pentru că spune foarte bine o poveste pe care o recunoaștem ușor. Nu trebuie să fim nemți crescuți cu legenda lui Siegfried ca să ne identificăm cu Django și a sa Broomhilda vom Shaft.
Posts
