The Woman in Black (UK/Canada/Suedia, 2012)

The Woman in Black

(UK/Canada/Suedia, 2012)

Regia: James Watkins

Cu: Daniel Radcliffe, Ciarán Hinds, Janet McTeer

Rating: 3.5/5

Acum un an, când scriam despre horror-ul britanic ”Wake Wood”, aminteam și de renașterea studiourilor Hammer, pe care o putem constata cu adevărat de-abia acum, odată cu apariția pe ecrane a lui ”The Woman in Black”. Un film a cărui buget este estimat la 17 milioane de dolari (destul de mult pentru o astfel de producție), a adunat până acum mai mult decât triplul acestei sume doar în SUA și UK. O parte din succesul de casă se datorează și lui Daniel Radcliffe, care a asigurat expunerea de care filmul avea nevoie. Nu îmi stă în obicei să analizez succesul în bani al filmelor, dar în cazul de față se impune o excepție, fiindcă profitul acestei pelicule poate da start-ul unui nou val de filme horror britanice de calitate.

”The Woman in Black” este o poveste clasică cu fantome, în care un tânăr avocat (Radcliffe), trimis la capătul lumii pentru a rezolva o moștenire, se trezește într-o casă bântuită, cu toate elementele gotice de rigoare. Filmul punctează toate momentele la care ne-am aștepta (siluete misterioase, obiecte inofensive care sar în cadru de nicăieri oferind o mică sperietură etc.) și evoluează relativ previzibil, dar este destul de bine regizat (James Watkins mai are la activ și ”Eden Lake”), iar în mijlocul său se găsește o superbă secvență extinsă de aproximativ 20-30 de minute, aproape fără dialoguri, dar plină de suspans, efecte sonore și anxietate.

A trecut ceva vreme de când un thriller supranatural de calitate a ieșit pe ecranele noastre și poate de aceea s-ar putea să îmi fi plăcut filmul mai mult decât mă așteptam. Iar faptul că mi-a amintit de ”The Others” - filmul lui Amenabar, în același registru - nu putea decât să fie un lucru bun. Singura problemă pe care o anticipam la ”The Woman in Black” ar fi că Radcliffe nu ar reuși să ducă tot filmul, ceea ce nu a fost cazul. Sigur, probabil că alegerea lui a fost dictată mai mult din motive comerciale, el părând destul de nepotrivit pentru rol (un om de vârsta și statura sa probabil nu ar putea bea atâta whiskey), dar în final - sub mâna sigură a lui Watkins - se achită destul de bine de un rol destul de solicitant (nu e ușor să reacționezi la fantome care nu sunt de fapt acolo, nici să pari că te scufunzi într-o mlaștină după un cadavru...)

John Carter (SUA, 2012)

John Carter

(SUA, 2012)

Regia: Andrew Stanton

Cu: Taylor Kitsch, Lynn Collins, Willem Dafoe, Mark Strong, Ciarán Hinds

Rating: 2.5/5

”John Carter” apare pe ecrane după o campanie de marketing foarte prost gândită, care uita să menționeze originile literare ale poveștii (o serie de romane ale lui Edgar Rice Burroughs, relativ importante în istoria literaturii SF) și făcea totul să pară ca un rip-off după ”Conan the Barbarian”. Nu că rezultatul final ar fi ceva spectaculos. Pe scurt, John Carter este un veteran al Războiului Civil American, care se trezește brusc transportat pe o planetă străină (Marte, lucru care probabil ar fi trebuit precizat undeva în materialele de promovare). Aici intră direct în mijlocul unui alt război civil, în care va lupta de partea cea dreaptă (care, întâmplător, este condusă de o prințesă atrăgătoare).

”John Carter” este primul film live action al lui Andrew Stanton, al cărui cel mai bun film de până acum este ”Finding Nemo”, iar cel mai lăudat este ”WALL-E”. Fan declarat al cărților și posesor a două premii Oscar, Stanton părea o alegere fericită pentru acest prim blockbuster potențial al anului. E greu de zis unde a eșuat de fapt. Personal, nu m-a deranjat nici excesul de expozițiune (durează vreo jumătate de oră până să se întâmple cu adevărat ceva), nici faptul că sunt cam multe personaje pe care trebuie să le ții minte, nici referințele religioase extrem de evidente și nici faptul că se puteau lejer amputa 20 de minute, pentru un pacing ceva mai sprințar. Poate e un efect combinat al toturor acestora. Poate că filmul nu convinge pentru că l-am văzut parcă deja de atâtea ori, uneori cu rezultate mult mai bune.

Cel mai probabil, însă, este vina lui Stanton, care se mulțumește să regizeze by the numbers, inducând spectatorului acea stare de blazare care a devenit răspunsul standard la aproape orice blockbuster. Sigur, filmul pare să aibă un design și s-a investit mult în efecte speciale, dar nu se percepe dorința de a da publicului ceva nou, ceva cu adevărat entertaining. Filmul are secvențe reușite, set pieces atent construite (se remarcă confruntarea din arenă), dar, în final, sub povara distribuției previzibile (Mark Strong, Ciarán Hinds) și a alegerilor regizorale neinspirate, se constituie ca o simplă oportunitate ratată. Poate se va remedia ceva într-un eventual sequel, dacă Disney va considera acest lucru rentabil. 

Ghost Rider: Spirit of Vengeance (SUA/EAU, 2012)

Ghost Rider: Spirit of Vengeance

(SUA/EAU, 2012)

Regia: Mark Neveldine, Brian Taylor

Cu: Nicolas Cage, Ciarán Hinds, Christopher Lambert

Rating: 1.5/5

Singurul interes pe care acest sequel îl poate oferi este faptul că aproximativ două treimi ale sale sunt filmate în România. Astfel, castelul de la Hunedoara, Transfăgărășanul și Sibiu cu centura aferenta, toate își fac apariția pe rând, înainte ca acțiunea să se deplaseze undeva în Turcia, unde ne întâlnim cu Christopher Lambert. În rest, filmul nu prea are cu ce se lăuda, în afară de prezența ca de obicei captivantă a lui Nicolas Cage, care deja ne-a obișnuit cu cel puțin un film prost în această perioadă a anului.

”Ghost Rider: Spirit of Vengeance” îl regăsește pe Johnny Blaze auto-exilat undeva în „Europa de Est”, unde încearcă să îi reziste demonului care îl posedă. Din păcate, tot în această regiune a lumii, își face apariția și Diavolul cu chipul său de om (Ciarán Hinds), aflat în căutarea unui băiat a cărui trup urmează să îl închirieze pe perioadă nedeterminată. „Demonul pe 2 roți” devine protectorul acestui copil și, cu ajutorul unui cult străvechi, încearcă să-i strice planurile Necuratului. Partea bună este că regizorii Mark Neveldine și Brian Taylor (previously: ”Crank”, ”Gamer”) sunt conștienți că nu fac o capodoperă (sau măcar un film bun) și par să se distreze realizând un film intenționat over-the-top, campy și trashy. Din păcate, am impresia că publicul nu se bucură la fel de mult de film precum cei care l-au făcut. Nu după multă vreme, repetarea anumitor tropi deja specifici filmelor bazate pe benzi desenate sau a unor efecte și tertipuri vizuale devine plictisitoare, chiar dacă Neveldine și Taylor încearcă să aducă o doză necesară de umor (Best line: Imagine a flamethrower...)

Spre deosebire de primul film, efectele speciale sunt mult îmbunătățite. Totuși, craniului în flăcări îi prefer chipul hiper-expresiv al lui Nicolas Cage. În rest, filmul arată pur și simplu ieftin și mi-a amintit mai degrabă de filmele de acțiune sau horror de serie Z care sunt de obicei filmate în România, în loc de un mini-blockbuster cum se vrea acest ”Ghost Rider 2”. Asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că este filmat în 3D, pe care eu nici măcar nu l-am mai observat după vreo 2-3 minute. 

Tinker Tailor Soldier Spy (UK/Franța/Germania, 2011)

Tinker Tailor Soldier Spy

(UK/Franța/Germania, 2011)

Regia: Tomas Alfredson

Cu: Gary Oldman, Colin Firth, Tom Hardy, Toby Jones, Mark Strong, Benedict Cumberbatch, Ciarán Hinds

Rating: 3.5/5

Ultimul film de mare profil bazat pe un roman de John Le Carré (dar fără spioni în timpul Războiului Rece) a fost ”The Constant Gardener”, un film incisiv, actual, implicat politic și social. ”Tinker Tailor Soldier Spy” este, din contră, o întoarcere la conflictele din trecut, un film anacronic din toate punctele de vedere, atât în ceea ce privește subiectul cât și stilul în care este realizat. Cu ajutorul unor decoruri extraordinare (nebăgate în seamă de o anumită academie de film), a câtorva efecte speciale subtil integrate și a unei cantități impresionante de grain pe peliculă, regizorul Tomas Alfredson creează iluzia anilor '60, timpul în care personajul principal al mai multor romane semnate Le Carré, George Smiley, trebuie să găsească o cârtiță infiltrată la cel mai înalt nivel al serviciilor secrete britanice.

Romanul a mai fost adaptat o dată într-o miniserie de șase episoade, cu Alec Guiness ca protagonist. Condensând materialul într-un film de două ore, scenariștii Bridget O'Connor și Peter Straughan construiesc un narativ dislocat, plin de elipse și digresiuni, imitând misterul care ni se dezvăluie non-cronologic. Nu este un film greu de urmărit, dar solicită atenție la detalii. Este lent, dar intens, dens și stratificat. Din acest motiv cred că ar putea plictisi sau chiar frustra un public mai puțin receptiv la astfel de filme cerebrale. O critică ceva mai justificată pe care i-aș aduce-o filmului este că excesul de stil și reconstituirea minuțioasă a epocii sunt mai degrabă un element alienant decât imersiv. Lui ”Tinker Tailor Soldier Spy” îi lipsește un pay-off satisfăcător, nu fiindcă misterul dezvăluit ar fi dezamăgitor, chiar din contră: la final, avem impresia că de-abia am început să râcâim suprafața intrigilor și relațiilor dintre acești bărbați cinici, ridați, îmbătrâniți.

Aș adăuga două mențiuni speciale. Prima este pentru Alberto Iglesias și a sa coloană sonoră ritmică, antrenantă. Iar a doua este pentru Gary Oldman. Deși întregul cast este excelent din toate punctele de vedere (poate cam light la capitolul feminin), dar rolul pe care Oldman îl creează este extraordinar. Un personaj ursuz, a cărui chip este o mască permanentă, a cărui calm pare să ascundă o amenințare latentă... El nu ni se dezvăluie decât într-o singură scenă, care îți dă fiori reci în momentul în care Oldman livrează o replică pe care pastișele după James Bond păreau să o fi anihilat-o demult, dar care aici devine chintesența întregului personaj: We are not so different... you and I...