Gravity (SUA/UK, 2013)

Gravity

(SUA/UK, 2013)

Regia: Alfonso Cuarón

Cu: Sandra Bullock, George Clooney

Rating: 4/5

În fața unui film pe care îl aștepți de ceva vreme este întotdeauna o provocare să-ți menții intact simțul critic (dacă îl ai). În cazul de față, așteptarea a durat destul de mult - Cuarón nu a mai făcut un lungmetraj din 2006, iar prietenul Guillermo del Toro lăuda ce a văzut din ”Gravity” încă de acum doi ani. Lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât, la ieșirea pe ecrane, a fost întâmpinat de critici cu extaz aproape universal. Spun „aproape” pentru că a existat totuși o singură voce credibilă care s-a pronunțat împotriva filmului, unul dintre criticii mei preferați (și unul dintre puținii pe care îi citesc cât de cât regulat), Jean-Michel Frodon, care a desființat filmul cu ocazia premierei de la Veneția. Așa că, în ciuda hype-ului, am reușit să mă păstrez cu picioarele pe Pământ și să fiu, pe cât de poate, obiectiv.

”Gravity”, care a dobândit deja statusul de blockbuster, dezvoltă pe parcursul a doar 90 de minute (chiar mai puțin, dacă nu luăm în calcul genericul), o poveste destul de simplă: doi astronauți sunt proiectați în orbita Pământului de o „furtună” de resturi dintr-un satelit rusesc care a explodat. Cei doi trebuie să „plutească” (doar cu ajutorului unui jetpack) înspre Stația Spațială Internațională, de unde să se îmbarce pe un modul de salvare. E un survival story destul de tipic, iar unul dintre meritele scenariului este că nu încearcă să demonstreze ambiții pe care talentul lui Cuarón să nu le poată proba. Chiar îmi făceam griji că va trebui să-l compar cu ”2001”, dar se pare că acesta este singurul SF de calibru din ultimii ani care nu simte nevoia să ne umple de referințe la filmul lui Kubrick (nu că nu ar exista unul-două mici omagii, precum un pix care plutește „ostentativ” în foreground-ul unei secvențe de imponderabilitate).

Dacă la capitolul tematic, filmul este previzibil (și nu foarte solicitant), Cuarón plusează pe partea tehnică. Încă din ”Children of Men”, am putut observa cum acesta își dorește să depășească limitele de durată ale cadrului cinematografic, cu câteva planuri-secvență de mare virtuozitate, compuse de fapt din mai multe cadre mai scurte reunite digital prin cut-uri neobservabile. În ”Gravity”, ajutat și de faptul că decorurile sunt aproape integral simulate virtual, el merge și mai departe, astfel încât lungi secțiuni ale filmului par să fie un continuum, fără nici o tăietură vizibilă între ele, iar întregul film pare să se petreacă în timp real (chiar dacă timpul este ușor comprimat). Cuarón este creditat și ca monteur al filmului (alături de Mark Sanger), dar un merit la fel de mare îl are colaboratorul său de cursă lungă, directorul de imagine Emmanuel Lubezki, care a avut o contribuție esențială în plănuirea secvențelor ce urmau să asigure montajul fluid la care aspiră regizorul mexican.

E un lucru bun că filmul nu durează foarte mult, pentru că astfel reușește să mențină starea de încordare pe care o resimte spectatorul și care din când în când se accentuează pe măsură ce evenimente din ce în ce mai nefericite și mai neașteptate se petrec. Iar când imaginația regizorului pare să rămână fără resurse, acesta îi predă ștafeta Sandrei Bullock, care trebuie să conducă filmul în special în a doua jumătate a sa. Nu îmi place Bullock în mod special, dar trebuie să recunosc că de data aceasta m-a convins, într-un rol foarte solicitant, ea fiind practic singura prezență umană pentru cea mai mare parte a timpului de proiecție. De asemenea, cred că este prima dată când o văd să-și folosească întreg corpul pentru a juca, nu atât din perspectiva încercărilor fizice pe care o presupun faptul că probabil a stat atârnată în hamuri majoritatea timpului, dar și fiindcă fiecare gest, fiecare mișcare sunt integrate în interpretarea ei. Într-un film foarte tehnic și care ar fi putut fi foarte rece, ea aduce un mai mult decât necesar human touch.

The Descendants (SUA, 2011)

The Descendants

(SUA, 2011)

Regia: Alexander Payne

Cu: George Clooney, Shailene Woodley, Robert Forster, Beau Bridges

Rating: 3.5/5

După ”The Ides of March”, al doilea film cu George Clooney înscris în cursa pentru Oscar-uri care ajunge la noi pe ecrane la începutul acestui an este ”The Descendants”, regizat de Alexander Payne, unul dintre regizorii-scenariști pseudo-indie răsfățați de Academie în trecut (remarcat pentru ”Election” și ”About Schmidt”, premiat pentru scenariul lui ”Sideways”). ”The Descendants”, deși pare să fie un film mai liniștit, mai manierat, mult mai puțin cinic, s-ar putea totuși să fie cel mai bun film al lui Alexander Payne, nu în ultimul rând fiindcă locațiile alese pentru filmări emană un farmec aparte, dublat de muzica hawaiiană care însoțește întregul film pe coloana sonoră. 

În ”The Descendants”, personajul lui Clooney trebuie să își realinieze viața după ce soția sa a intrat în comă permanentă. Acest lucru include să restabilească relația cu cele două fiice ale sale, să îl confrunte pe amantul soției și să rezolve o importantă tranzacție în care sunt implicați toți verii săi. Este un rol mai dificil decât pare, Clooney trebuind să fie credibil în cămăși multicolore și pantaloni scurți. Din punctul meu de vedere, Clooney se achită destul de bine de treabă. Nu este un rol care să te dea pe spate, dar cred că atinge toate notele sentimentale, fără să fie patetic sau să apeleze la tertipuri ieftine. Astfel, scena în care vedem în sfârșit o singură lacrimă scurgându-se pe obrazul său ajunge să fie un punct culminant foarte satisfăcător. 

În ciuda aparențelor, ”The Descendants” este un film care merită văzut pe un ecran mare. Chiar dacă nu este nimic special în drama acestor personaje, ele par să fie larger than life, dominând ecranul cu figurile lor impunătoare (fie că este vorba de Clooney sau Shailene Woodley, ca să nu mai vorbim de Robert Forster). Iar acest lucru se leagă de câteva dintre ideile principale ale filmului, care are în centrul său o familie numeroasă, cu origini nobile și o avere pe măsură. Iar pentru personajul lui Clooney, unitatea acestei familii, perpetuarea ei și continuitatea valorilor pe care le au în comun sunt mai importante decât orice altceva.

The Ides of March (SUA, 2011)

The Ides of March

(SUA, 2011)

Regia: George Clooney

Cu: Ryan Gosling, George Clooney, Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti, Marisa Tomei, Jeffrey Wright

Rating: 3/5

Când Clooney a debutat în regie în 2003 cu ”Confessions of a Dangerous Mind”, nu știam la ce să mă aștept. Acel film s-a dovedit a fi una dintre revelațiile anului pentru mine, dar în rest a trecut relativ neobservat (cu excepția unui Urs de Argint la Berlin pentru extraordinarul rol făcut de Sam Rockwell). Clooney, însă, a fost recunoscut ca regizor pentru următorul său film, ”Good Night and Good Luck”, un film serios, politic, incisiv și ușor monoton. Despre ”Leatherheads” cred că nu mai are rost să aduc vorba. Mie mi s-a părut amuzant, dar nimeni nu s-a obosit să îl bage în seamă. Cum să primim atunci acest ”The Ides of March”, un nou film serios, a cărui titlu sugerează comploturi antice și tragedie shakespeare-iană, iar a cărui poster xeroxat după o imagine iconică din ”Persona” sugerează un complex thriller psihologic.

Filmul se dovedește a fi mai mult un thriller pur și simplu decât orice altceva. Film politic nu este... nu cred că mai are cineva iluzii despre cum se conduc campaniile prezidențiale. Iar toată politica filmului este simplificată pentru un public larg, care înțelege că există Democrați (care ar fi mai buni și trebuie să câștige) și Republicani (personaj colectiv absent în această peliculă, dar care în realitate probabil ar mătura pe jos cu candidatul interpretat de Clooney, pe care - sincer - nu văd cum l-ar putea vota majoritatea americanilor). Nici la capitolul intrigă filmul nu strălucește. Avem câteva laitmotive (relația extraconjugală, gesturi disperate necugetate etc.) cu care scenariul se joacă, acestea fiind puse în scenă by the numbers, fără riscuri, de un regizor deja experimentat în a face astfel de filme. 

Cu ce rămânem atunci? Ryan Gosling este destul de bun în rolul tânărului manager de campanie (sau ce o fi), dar este devansat în scenele în care trebuie să le dea replica mai experimentaților Philip Seymour Hoffman și Paul Giamatti. Scenariul scris de Clooney, Grant Heslov și Beau Willimon este bazat pe o piesă scrisă de acesta din urmă și a fost proaspăt nominalizat la Oscar - de ce nu? Filmul beneficiază și de o coloană sonoră over-dramatică, care parcă încearcă să compenseze banalitatea restului filmului, compusă de omniprezentul Alexandre Desplat (no really, check out his recent credits: ”The King's Speech”, ”Harry Potter 7” ambele părți, ”The Ghost Writer”, ”The Tree of Life”, ”A Better Life”, ”Carnage”, ”Extremely Loud & Incredibly Close” - damn!)

The American (SUA, 2010)

The American

(SUA, 2010)

Regia: Anton Corbijn

Cu: George Clooney, Johan Leysen, Violante Placido, Thekla Reuten.

Rating: 3.5/5

Nu știam aproape nimic despre acest film înainte să-l văd, dar mă așteptam la un film cu destul de multă acțiune. În schim, George Clooney, în rolul unui asasin singuratic, petrece majoritatea timpului retras în Italia rurală, singurele persoane cu care are contact este un preot, o prostituată, angajatorul lui și o asasină plătită căreia trebuie să-i confecționeze o armă. Așa că filmul este mult mai calm, mai reținut, mai introspectiv, chiar dacă George Clooney creează un foarte reușit personaj impenetrabil (nu pot să fac comparația perfectă, pentru că Roger Ebert a făcut-o deja).

Bine filmat, profitând din plin de peisajele italiene, însoțit de o coloană sonoră la fel de reținută precum ritmul pe care Anton Corbijn îl impune filmului, ”The American” este până la urmă ușor dezamăgitor, imaginile neducând la prea mult în final. Dar, pentru aproximativ o oră jumate, avem un film bine făcut, care nu arată deloc ca o producție de serie hollywood-iană, bine condusă de Clooney în rolul principal (indiferent de ce spun unii, cred că a nimerit perfect personajul). Cred că, până la urmă, scenariul destul de slab cam taie șansele acestui film de a fi nominalizat la diferite premii. O eventuală comparație cu ”In Bruges”, un film mult mai bogat și mai fascinant pe aceeași temă, nu își are rostul (”The American” iese oricum în pierdere).

Ultimul cadru, de o frumusețe aproape naivă, salvează ultimele 10 minute cam haotice de dinainte, dar în același timp lasă un gust ușor amar, fiindcă arată că există talent în spatele camerei și poate un scenariu mai bun ar fi făcut filmul cu adevărat notabil.