Gravity (SUA/UK, 2013)

Gravity

(SUA/UK, 2013)

Regia: Alfonso Cuarón

Cu: Sandra Bullock, George Clooney

Rating: 4/5

În fața unui film pe care îl aștepți de ceva vreme este întotdeauna o provocare să-ți menții intact simțul critic (dacă îl ai). În cazul de față, așteptarea a durat destul de mult - Cuarón nu a mai făcut un lungmetraj din 2006, iar prietenul Guillermo del Toro lăuda ce a văzut din ”Gravity” încă de acum doi ani. Lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât, la ieșirea pe ecrane, a fost întâmpinat de critici cu extaz aproape universal. Spun „aproape” pentru că a existat totuși o singură voce credibilă care s-a pronunțat împotriva filmului, unul dintre criticii mei preferați (și unul dintre puținii pe care îi citesc cât de cât regulat), Jean-Michel Frodon, care a desființat filmul cu ocazia premierei de la Veneția. Așa că, în ciuda hype-ului, am reușit să mă păstrez cu picioarele pe Pământ și să fiu, pe cât de poate, obiectiv.

”Gravity”, care a dobândit deja statusul de blockbuster, dezvoltă pe parcursul a doar 90 de minute (chiar mai puțin, dacă nu luăm în calcul genericul), o poveste destul de simplă: doi astronauți sunt proiectați în orbita Pământului de o „furtună” de resturi dintr-un satelit rusesc care a explodat. Cei doi trebuie să „plutească” (doar cu ajutorului unui jetpack) înspre Stația Spațială Internațională, de unde să se îmbarce pe un modul de salvare. E un survival story destul de tipic, iar unul dintre meritele scenariului este că nu încearcă să demonstreze ambiții pe care talentul lui Cuarón să nu le poată proba. Chiar îmi făceam griji că va trebui să-l compar cu ”2001”, dar se pare că acesta este singurul SF de calibru din ultimii ani care nu simte nevoia să ne umple de referințe la filmul lui Kubrick (nu că nu ar exista unul-două mici omagii, precum un pix care plutește „ostentativ” în foreground-ul unei secvențe de imponderabilitate).

Dacă la capitolul tematic, filmul este previzibil (și nu foarte solicitant), Cuarón plusează pe partea tehnică. Încă din ”Children of Men”, am putut observa cum acesta își dorește să depășească limitele de durată ale cadrului cinematografic, cu câteva planuri-secvență de mare virtuozitate, compuse de fapt din mai multe cadre mai scurte reunite digital prin cut-uri neobservabile. În ”Gravity”, ajutat și de faptul că decorurile sunt aproape integral simulate virtual, el merge și mai departe, astfel încât lungi secțiuni ale filmului par să fie un continuum, fără nici o tăietură vizibilă între ele, iar întregul film pare să se petreacă în timp real (chiar dacă timpul este ușor comprimat). Cuarón este creditat și ca monteur al filmului (alături de Mark Sanger), dar un merit la fel de mare îl are colaboratorul său de cursă lungă, directorul de imagine Emmanuel Lubezki, care a avut o contribuție esențială în plănuirea secvențelor ce urmau să asigure montajul fluid la care aspiră regizorul mexican.

E un lucru bun că filmul nu durează foarte mult, pentru că astfel reușește să mențină starea de încordare pe care o resimte spectatorul și care din când în când se accentuează pe măsură ce evenimente din ce în ce mai nefericite și mai neașteptate se petrec. Iar când imaginația regizorului pare să rămână fără resurse, acesta îi predă ștafeta Sandrei Bullock, care trebuie să conducă filmul în special în a doua jumătate a sa. Nu îmi place Bullock în mod special, dar trebuie să recunosc că de data aceasta m-a convins, într-un rol foarte solicitant, ea fiind practic singura prezență umană pentru cea mai mare parte a timpului de proiecție. De asemenea, cred că este prima dată când o văd să-și folosească întreg corpul pentru a juca, nu atât din perspectiva încercărilor fizice pe care o presupun faptul că probabil a stat atârnată în hamuri majoritatea timpului, dar și fiindcă fiecare gest, fiecare mișcare sunt integrate în interpretarea ei. Într-un film foarte tehnic și care ar fi putut fi foarte rece, ea aduce un mai mult decât necesar human touch.