Stoker (SUA/UK, 2013)

Stoker

(SUA/UK, 2013)

Regia: Park Chan-wook

Cu: Mia Wasikowska, Matthew Goode, Nicole Kidman, Alden Ehrenreich

Rating: 2.5/5

Așa cum spuneam când am scris despre ”The Last Stand”, Hollywood-ul e pe cale să fie cucerit de coreeni. Nu din punct de vedere militar, așa cum se întâmplă în filme precum ”Olympus Has Fallen” sau ”Red Dawn”, în care America este invadată de coreeni de nord, dar și din punct de vedere artistic, în spatele camerelor de filmat. De data asta este rândul lui Chan-wook Park, realizator aclamat pentru ”Oldboy”, care vine să ne thrillerească hitchcock-ian cu povestea Indiei Stoker (Mia Wasikowska), o fată foarte inteligentă, dar mizantropă, a cărei viață se schimbă după o serie de evenimente marcante: împlinirea vârstei de 18 ani, simultan cu moartea tatălui într-un accident rutier și apariția misteriosului unchi Charlie.

Reperul cel mai trâmbițat pentru acest film este Hitchcock, mai ales ”Shadow of a Doubt”, dar există trimiteri și la alte filme ale maestrului suspansului, cum ar fi ”Psycho” sau ”Spellbound”. Park se inspiră însă și din propriile sale filme și mi se pare că nu poate fi negată influența giallo-ului italian. Totuși, ”Stoker” nu îmi pare a fi altceva decât o nouă reinterpretare a lui ”Alice în Țara Minunilor”. Și nu spun acest lucru doar pentru că Mia Wasikowska (care a fost Alice pentru Tim Burton) joacă rolul principal, dar și pentru că există asemănări tematice (șocul unei pubertăți întârziate și a descoperirii de sine). În plus, am găsit trimiteri vizuale directe (precum o imagine din timpul genericului de început în care Alice pare minusculă căutându-și cadoul de ziua ei în grădina conacului în care trăiește), iar Park are un anume fler în a folosi cele mai minuscule detalii și de a supra-încărca cu aluzii și semnificații fiecare cadru care îmi amintește de narațiunea stufoasă a lui Lewis Caroll.

De-a lungul timpului, admirația mea pentru Park Chan-wook a fost inconstantă. Îmi amintesc șocul (aproape life-changing) de a vedea ”Oldboy” pe marele ecran, în urmă cu vreo 10 ani. Apreciez foarte mult ”JSA” și ”Sympathy for Mr. Vengeance”. Nu am fost la fel de impresionat de ”Lady Vengeance”, care nu mi s-a părut că are alt motiv să existe decât ca să închidă o trilogie. Ultimul său lungmetraj, ”Thirst”, nu mi-a plăcut, dar înțeleg de ce a fost apreciat de alții și nu îmi pot închipui alt realizator care să facă un astfel de film cu vampiri. Ceva mai recent, Park a făcut alături de fratele său un scurtmetraj filmat integral pe iPhone, ”Night Fishing”, o gură de aer proaspăt și un filmuleț care merită văzut și apreciat pentru cât de nebun este. Trecând la limba engleză, Park Chan-wook nu se compromite stilistic, dar nici nu reușește ceva remarcabil. ”Stoker” începe bine, dar pe măsură ce înaintăm începem să ne dăm seama cât de prost este scenariul, cât de puțin conturate sunt personajele (inclusiv India) și suntem suprasolicitați inutil de detaliile vizuale cu care Park ne scoate ochii. În final, it doesn't ammount to much, iar lungile arcuri narative intercalate pe care le străbat personajele din ”Oldboy” sau ”Mr. Vengeance” sunt înlocuite de racorduri și reflexii simple și de motivații cel puțin nonsubstanțiale.

TIFF 2011 - Ziua a III-a: Competiție, Herzog și Mistere din Lisabona

Ieri au avut loc primele proiecții a două dintre cele mai bune filme din TIFF-ul de anul acesta: Mistérios de Lisboa (Raould Ruiz, 2010) și Cave of Forgotten Dreams (Werner Herzog, 2010).

Primul dintre acestea este un film maraton, de 4 ore și jumătate (cu o pauză de 15 minute aproximativ a mijloc), o impresionantă frescă socială plasată în Franța, Spania și Italia din jurul anului 1800, după romanul foileton al lui Camilo Castelo Branco. În centrul filmului stă un preot care investighează secretele diferitelor sale cunoștiințe (din toată păturile sociale), prin intermediul a câteva zeci de povești într-o poveste. Mi-a amintit de un film polonez mai vechi pe care l-am văzut recent, „Manuscrisul de la Saragossa”, care însă se juca mult mai mult cu poveștile spuse de personaje. Dincolo de poveste, „Misterele Lisabonei” este un film extraordinar de frumos, pictural, ceva total  neobișnuit pentru o producție care a fost (măcar parțial) concepută și pentru micul ecran. Lumina naturală este folosită pe cât posibil (nu e chiar ”Barry Lyndon”, dar nici nu cred că vrea să fie), iar planurile secvență bine regizate te țin cu sufletul la gură. Filmul emană un calm, o liniște care invită la meditare, dar, în același timp, lasă micile drame de pe ecran să se desfășoare în ritmul lor natural.

„Peștera viselor uitate” este ultimul documentar al lui Werner Herzog, despre peștera Chauvet, picturile eu vechi de 30.000 de ani, oasele preistorice conservate și cercetătorii care o studiază. Problematic este că, la fel ca și Win Wenders cu ”Pina”, și regizorul german stabilit în Los Angeles a decis să filmeze în 3D, chiar dacă în interiorul peșterii dispune de foarte puțină lumină. Cu toate acestea, cred că Herzog a câștigat pariul cu noul format. Shaky-cam-ul și apropierea de stâncile pictate creează o experiență foarte viscerală (chiar dacă, poate, întoarce stomacul unora). Avem ocazia să vedem cum fiecare linie trasată interacționează cu relieful peșterii, cu șanțurile, depresiunile și zgârieturile de gheare de urs de pe pereții care au fost folosiți drept șevalet. Uneori, avem impresia că putem să privim într-o crevasă dacă întoarcem capul numai un pic la dreapta sau la stânga. Este prima dată când obiectele dintr-un film 3D nu îmi par mai mici decât sunt în realitate, ba chiar mă copleșesc, grație insistenței lui Herzog de a se apropia cât de mult cu camera de filmat de aceste picturi extraordinare. Fascinat de ideea de proto-cinema pe care aceste picturi i-o sugerează, Herzog ne invită să îi admirăm filmul pe pereții unei alt fel de peșteri – sala de cinema.

Regizorul își narează, ca de obicei, filmul în stilul propriu. Acest lucru poate aliena pe unii, dar eu îl găsesc seducător. El nu caută să facă neapărat un film despre o peșteră pictată din Franța, ci un film despre umanitate. Post-script-ul filmului și ai săi crocodili mutanți albinoși este criptic și aduce o notă de pesimism unui film care celebrează spiritul creator al omului timpuriu. Dar este concluzia perfectă a unui film care are defectele sale, dar este seducător, devastator și nu poate fi comparat cu nimic altceva, la fel cum Herzog însuși și filmele sale există într-o lume numai a lor.

-------------------------------------------

Shadows Short: ”Night Fishing”/”Paranmanjang”

Filmat integral cu un iPhone 4 (asistat de un buget serios pentru lumini, ceva efecte speciale, filmări subacvatice etc.) și premiat la Berlin, filmul realizat de frații coreeni Park (Chan-kyong și mai celebrul Chan-wook) este o povestea absurdă, suprarealistă, cu un pescar bântuit de o fantomă (or the other way around…) Aduce a horror japonez de prin anii 60-70, în special secvențele de noapte, care apar în alb-negru, semănând cu planuri din „Onibaba”, deși acesta este probabil mai degrabă un reper de-al meu decât al realizatorilor. În „distribuție” mai apare și o trupă de muzicieni îmbrăcați în negru, care impun atmosfera funestă încă din prologul filmului propriu-zis. În ciuda faptului că sare destul de abrupt de la un tablou la altul, a calității nu tocmai grozave a imaginii și a faptului că nu pare să aibă durata potrivită (la 33 de minute, se situează undeva între scurt-metraj și mediu-metraj…), în ciuda toturor acestora, mie mi-a plăcut și am apreciat efortul de a face un film ușurel, bazat pe o singură idee, cu priză (bănuiesc) la public.

Competiția de lungmetraj: ”The Untitled Kartik Krishnan Project”

 

Filmul indian din competiție aparține unui foarte tânăr regizor și a fost realizat cu mijloace minime, timp de un an, filmând în week-end. Evident, nu putem pretinde foarte multe de la un astfel de film și, într-adevăr, lipsa de mijloace se simte. Cea mai mare parte a filmului este în alb-negru, doar finalul este color, există tot felul de artificii audio-vizuale care lasă impresia de amatorism și filmul are pe alocuri lungimi care m-au făcut să mă gândesc că ar fi fost receptat mai bine sub formă de scurtmetraj. Cu toate acestea, interpretările sunt (neașteptat de) bune, iar unele cadre atestă talentul vizual al regizorului. Povestea este despre un IT-ist care are o idee pentru un film, contactează un regizor și încearcă să pornească proiectul (fără titlu), dar fără niciun rezultat. În final, însă, are loc o schimbare de ton, care ne face să reprivim tot ce am văzut până atunci dintr-o altă perspectivă… Mai SF, așa… ”Proiectul fără titlu al lui Kartik Krishnan” este genul de film pe care îmi place să îl văd la TIFF (nu neapărat în competiție): imperfect, rough around the edges, dar onest și cu șpil. Sper să mai aud de regizorul Srinivas Sunderrajan, chiar dacă nu îi voi recunoaște numele decât în scris.