L'hypothèse du tableau volé (Franța, 1979)

L'hypothèse du tableau volé

(Franța, 1979)

Regia: Raoul Ruiz

Cu: Jean Rougeul, Chantal Paley, Jean Raynaud, Jean Reno

Rating: 4.5/5

In memoriam Raoul Ruiz

Cea mai tristă știre a săptămânii trecute din lumea filmului a fost decesul lui Raoul Ruiz, regizorul chilian cau câteva zeci de filme la activ, în aproape toate limbile de mare circulație. Singura consolare este ca ultimul său film, „Misterele Lisabonei”, a fost un succes din toate punctele de vedere și l-a reafirmat ca unul dintre maeștrii celei de-a șaptea arte (am vorbit deja despre filmul-maraton în trei locuri: la TIFF, după TIFF și, încă o dată, scurt și la obiect). Nu pot să mă declar un cunoscător al operei lui Ruiz, dar pot, măcar, sa scriu câteva cuvinte despre unul dintre filmele sale care mi-a plăcut, cel mai mult, „L'hypothèse du tableau volé”, realizat în Franța în 1979, marcând, printre altele, debutul pe marele ecran al lui Jean Reno.

Filmul este scurt (ceva mai mult de o oră), dar informația este concentrată și o a doua vizionare revelează detalii care pot trece neobservate. În primul rând, trebuie spus că pe ecran nu există decât un singur personaj vorbitor, un colecționar de artă, care interacționează cu un interlocutor nevăzut (este în afara cadrului? se vrea a fi „în public”? sau este doar o voce din capul celuilalt personaj?). Practic, filmul are, astfel, doi naratori, cel ”absent” oferind întrebările la care colecționarul urmează să răspundă. Iar miza „poveștii” este descifrarea unei serii de tablouri, care expun fie un scandal din lumea mondenă de acum câteva secole, fie un cult străvechi perpetuat de-a lungul anilor. Colecționarul oferă ipoteze și explicații mergând din tablou în tablou (fiecare este recreat ca un tablou viu) și scoate în evidență asemănările și indiciile care merg de la un tablou la celălalt și care se ascund în detalii de mizanscenă (gesturile și pozițiile personajelor, modul în care lumina intră în încăperi etc.). Iar când detaliile nu se potrivesc, colecționarul recurge la ipoteza ca unul dintre tablouri - tabloul-cheie, care ar întregi seria - lipsește, fiind furat între timp.

„L'hypothèse du tableau volé” este mai degrabă un film experimental sau un pseudo-documentar decât un film narativ. Însă Ruiz pare mult mai interesant de povestea pe care imaginile o spun fără cuvinte decât de poveștile desuete care ar sta în spatele acestora. Cum remarcă și colecționarul, meșteșugul artistului este în arta punerii în scenă. Pe cât de complicate sunt ipotezele și explicațiile, pe atât de simple sunt mijloacele/alegerile lui Ruiz: alb-negru, tablouri vii, câteva mișcări fluide de aparat, niciun cadru irosit și fiecare folosit la potențialul maxim pentru a transmite ceea ce este important. „L'hypothèse du tableau volé” prefigurează „Misterele Lisabonei” prin trecerea de la o poveste la alta, dar abordarea este cu totul alta, destinul personajelor și arta povestirii fiind secundară unei abordări mai didactice. Este un film care poate părea pretențios pe alocuri și refuză posibilitatea implicării afective a spectatorului, dar oferă delicii vizuale (și intelectuale) de ajuns cât să compenseze. Nu știu în ce măsură filmul are sau nu o dimensiune politică sau dacă vrea să condamne anumite convenții sociale sau moravuri, dar lucrul cel mai frumos este că, la sfârșit, misterul din jurul tablourilor este departe de a fi rezolvat.