Przesluchanie (Polonia, 1989)

Przesluchanie

(Polonia, 1989)

Regia: Ryszard Bugajski

Cu: Krystyna Janda, Adam Ferency

Rating: 4/5

Krystyna Janda este o mare actriță. Într-o carieră de peste 30 de ani (până acum), ea a lucrat cu Wajda și Kieslowski, a apărut alături de Klaus Maria Brandauer în „Mephisto”, (mega-)co-producția regizată de Istvan Szabo, iar cele mai recente filme ale sale sunt tragi-comedia ”Rewers” (aflată în competiție la TIFF 2010) și ”Tartarak”, cel mai recent film al lui Andrzej Wajda, o operă foarte personală atât pentru realizator cât și pentru interpretă. Pentru acest ”Przesluchanie”/„Interogatoriu”, Krystyna Janda a câștigat premiul de interpretare la Cannes.

Suntem în Polonia, 1951. Sărbătoarea a 34 de ani de la Revoluția din Octombrie. Tonia (Krystyna Janda) este o artistă de cabaret. După spectacolul aniversar, se ceartă cu soțul ei, iar apoi pleacă în oraș să bea cu doi oameni necunoscuți. Se va trezi arestată și reținută fără a-i fi aduse acuzații clare și supusă unor serii de interviuri violente, în care este forțată să recunoască fapte pe care nu le-a comis.

Filmul are și în viața reală o poveste interesantă. Produs de fapt în 1982, filmul a fost interzis de comuniști și timp de 7 ani a fost disponibil numai sub formă de VHS-uri piratate, la realizarea cărora a participat chiar regizorului Ryszard Bugajski. Într-adevăr, filmul este atât de înverșunat împotriva sistemului (chiar dacă plasează acțiune cu 30 de ani în urmă), încât nu mă miră că a fost interzis, ci că realizatorii au fost lăsați să-l facă sau că nu a fost distrus imediat după terminare. Brutalitatea autorităților frapează încă de la prima scenă, aducerea unei Tonie aproape leșinată de băutură în arest, care este efectivă filmată ca un viol. Succesiunea de interogatorii o supun pe Tonia la din ce în ce mai multe umilințe, dintre care cea mai impresionantă este scena dușului, în care Tonia este închisă într-o cușcă în care curge în continuu apă. Sadismul ofițerilor, modul arbitrar în care își selectează victimele, folosirea ideologiei ca pretext pentru torturi - toate acestea sunt prezentate grafic, nu sunt reduse la nivel de insinuări. În final, putem doar presupune cât timp a petrecut Tonia în închisoare. Relația acesteia cu colegele de celulă și cu unul dintre ofițerii responsabili de cazul ei devin din ce în ce mai complicate odată cu trecerea timpului.
 

Regizorul reușește să ofere un portrer realist al închisorilor într-un regim totalitar, fără să se zgârcească în a prezenta detalii neplăcute. În interiorul celulei, pe care Tonia o împarte cu alte 4 femei, filmează adeseori din mână, accentuând senzația de spațiu claustrofobic. Alte două secvențe filmate din mână se remarcă înspre finalul filmului: vizita pe care ofițerul i-o face Toniei la spitalul în care aceasta a fost mutată la un moment dat și sinuciderea acestuia.

Însă, în ciuda calității regiei (și oarecum în ciuda unui scenariu care invită la redundanță), interpretarea excelentă a Krystynei Janda este punctul în jurul căruia gravitează întreaga peliculă. Ea întruchipează perfect acestă femeie, a cărui stil de viață liber este întrerupt de acestă intruziune perversă (căci interogatoriile servesc mai mult ca metode prin care anchetatorii își pot elibera fanteziile reprimate), dar ea își păstrează hotărârea de a nu ceda presiunilor și refuză să semneze mărturii mincinoase, pregătite de dinainte de torționarii ei, cu riscul de a-și pierde propria umanitate.

Top 13 Stanley Kubrick

Merg mai departe cu seria de topuri. O observație se impune în cazul acesta: urmează unul dintre cele mai impresionante TOP TEN-uri ale unui singur artist, așa că fiecare film merită câteva cuvinte în plus.

1. 2001: A Space Odyssey (1968) - o capodoperă absolută, unul dintre puținele filme care au împins cinema-ul până dincolo de limitele sale.

2. A Clockwork Orange (1971) - nu eram sigur de poziția lui în acest top până când nu l-am revăzut recent și m-am convins că este capodopera stranie și subversivă, atrăgătoare și respingătoare, lipsită de orice compromis, pe care mi-o aminteam...

3. Paths of Glory (1957) - o perspectivă dură și neiertătoare asupra războiului, un film care devine din ce în ce mai bun după vizionări repetate.

4. Lolita (1962) - adaptare fidelă a romanului lui Nabokov, în ciuda absenței scenelor mai provocatoare (din cauza cenzurii). Forța scenariului, a regiei și a interpretărilor nu poate fi negată.

5. Barry Lyndon (1975) - echilibrat și seducător, un film „de epocă” a cărui miză este cercetarea frământărilor interioare ale speciei umane, această specie pe care Kubrick o observă „cu determinarea unui om de știință”

6. The Shining (1980) - unul dintre vârfurile genului (care este mai degrabă thriller-ul supranatural decât horror-ul)

7. Eyes Wide Shut (1999) - poate mai puțin underrated acum decât la vremea lui, filmul este în același timp dramă conjugală și fantezie suprarealistă.

8. Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb (1964) - probabil singura satiră politică care își permite să fie precisă ca un documentar. ”The War Room” este un decor excepțional, Peter Sellers joacă trei roluri, iar finalul este exploziv!

9. The Killing (1956) - un noir clasic care se joacă cu cronologia și devine inspirație pentru multe alte filme de excepție.

10. Full Metal Jacket (1987) - filmul pe care toată lumea îl oprește după 50 de minute (pierderea lor!) găsește în teatrul războiului din Vietnam vectorii care motivează oamenii în toate acțiunile lor.

11. Spartacus (1960) - un epic ambițios, de aproape 4 ore, care nu atinge măreția datorită compromisurilor pe care Kubrick a fost nevoit să le facă cerințelor comerciale. Temele lui Kubrick se regăsesc în unele scene.  

12. Killer's Kiss (1955) - un noir tipic, dar care merită văzut pentru a vedea cum Kubrick începe să-și structureze stilul și să-și definească alegerile formale.

13. Fear and Desire (1950) - singură dudă din acest top și, sincer, unul dintre cele mai proaste debuturi ale tuturor timpurilor (merită un 1.5/5 - n.b.) Chiar dacă, iarăși, se regăsesc unele dintre temele preferate ale regizorului (războiul, dezumanizarea etc.), cred că din experiența ”Fear and Desire” Kubrick a învățat ce NU trebuie făcut într-un film.

Jesus Christ Vampire Hunter (Canada, 2001)

Jesus Christ Vampire Hunter

(Canada, 2001)

Regia: Lee Demarbre
Cu: Phil Caracas, Murielle Varhelyi, Maria Moulton

Rating: 1/5

Nu mă înțelegeți greșit... ”JC Vampire Hunter” nu are absolut nicio valoare artistică (sau de orice altă natură) și își merită cu prisosință nota de 1. Dar este unul dintre puținele filme cu adevărat groaznice care pot fi enjoyable - am râs (sincer) de prostia lui asumată, cel puțin până în ultima jumătate de oră, când deja „filmul” devine prea lung și prea plictisitor. Povestea, în sine, nu are nimic ce merită povetit.. Jesus Christ apare în Ottawa și începe o luptă (epică!) împotriva vampirilor care decimează populația de lesbiene a orașului. JC este ajutat de o pleiadă de sidekicks cu speranță de viață redusă: câțiva preoți, o Maria Magdalena modernă (Mary Magnum) și un luptător mexican numit Santos (probabil „omagiu” adus seriei de filme mexicane ce îl au ca protagonist pe un anume Santo). Cine nu ar vrea să vadă așa ceva, măcar o dată în viață?

Filmul este practic o înșiruire de scene de luptă prost făcute, cu efecte speciale foarte foarte (foarte) ieftine și muuuuuuulte slow-motion-uri. O singură secvență luată în afara contextului ar putea fi cu adevărat amuzantă, cea în care Jesus se luptă cu niște atei care ies cu zecile dintr-o singură mașină. Mai sunt ceva numere muzicale, inclusiv unul în care Jesus cântă într-un bar, iar când se întoarce cu spatele la public nu vede înb oglindă decât propria reflexie...

---------------------------------

Cea mai bună replică din film:

Jesus se pregătește să intre în sistemul de ventilație al unei clădiri. Chiar înainte să se arunce, îi spune Mariei Magnum: ”If I'm not back in 5 minutes, call the Pope!”

Louisiana Story (SUA, 1948)

Louisiana Story

(SUA, 1948)

Regia: Robert J. Flaherty

Cu: Joseph Boudreaux, Lionel Le Blanc

Rating: 4/5

Robert J. Flaherty este unul dintre pionierii filmului documentar nord-american, cel care a realizat unul dintre filmele mele preferate, ”Nanook of the North”, și co-autor al altuia dintre filmele mele preferate, capodopera lui Murnau - ”Tabu”. Ca și acestea, ”Louisiana Story” este în același timp documantar și film de ficțiune, centrându-se asupra unei populații aparte, cu trăsături puternice (de data aceasta, Cajun-ii/Arcadieni din Louisiana) și folosind în rolul protagoniștilor amatori indigeni.

”Lousiana Story” spune povestea delter Mississippi-ului prin ochii unui băiat numit Alexander Napoleon Ulysses Latour și surprinde schimbările în viața cotidiană a deltei pe care le produce apariția unei companii petroliere în zonă. Fiind finanțat de compania respectivă, filmul este oarecum măgulitor la adresa ei, prezentând-o ca pe o forță benefică și nu ca o intruziune în ecosistemul fragil al zonei. Cu toate acestea, am găsit că filmul prezintă obiectiv impactul pe care exploatarea petrolului îl are asupra populației, cât și dificultățile cu care se înfruntă oamenii care lucrează la instalarea pompelor și conductelor petroliere.

Dar fascinația pe care filmul o provoacă se regăsește în naturalețea interpretării băiatului și din imaginile care surprind natura sălbatică populată de crocoili, lian, păsări ciudate, ratoni etc. Flaherty reușește să surprindă aceste aspect folosind aparate de ultimă oră (la acea vreme), iar după 60 de ani filmul său reușește să impresioneze prin calitatea imaginii, netă și clară. Chiar dacă este alb-negru, puține filme redau vitalitatea sălbăticiei precum acest ”Louisiana Story”. Surprinzând reflexiile luminoase ale soarelui în apa deltei și umbrele copacilor care modifică percepția asupra spațiului, Flaherty creează vizual o lume magică, despre care ai putea crede că este populată de sirene și demoni, așa crede tânărul băiat din poveste.

Soul Kitchen (Germania, 2009)

Soul Kitchen 

(Germania, 2009)

Regia: Fatih Akin

Cu: Adam Bousdoukos, Moritz Bleibtreau, Birol Ünel

Rating: 3.5/5

Zinos Kazantsakis este un neamț de originea greacă, patron al unui mic restaurant din apropierea orașului Hamburg, a cărui viață se complică odată cu următorul șir de evenimente: logodnica lui jurnalistă pleacă în China, el face o hernie de disc, fratele său este eliberat condiționat din închisoare, iar un fost coleg de școală vrea să-i cumpere restaurantul și să-l demoleze, asmuțind Fiscul și inspectorii de sănătate asupra micului local... Toate acestea în timp ce restaurantul - evident, numit ”Soul Kitchen” - cunoaște un succes neașteptat.

Evident, ”Soul Kitchen” - în ciuda premiului special al juriului de la Veneția - nu are forța și rezonanța filmelor anterioare ale lui Faih Akin (mai ales ”Gegen die Wand”). Dar, măcar în primele două treimi ale sale,avem de-a face cu o comedie antrenantă, bine filmată și asezonată cu un soundtrack foarte groovy. Ultima jumătatea de oră, după mine, a devenit destul de previzibilă, scenariul începe să apeleze din ce în ce mai mult la clișee, iar scenele sunt îngrămădite, realizatorii chinuindu-se să lege toate firele narative și să termine filmul în sub 100 de minute.

O ultimă observație... Filmul ăsta are cu siguranță potențial comercial. Este o comedie mult mai bună decât majoritatea celor americane care ies în săli și lumea a râs constant la proiecția la care am fost eu. Mai mult, cei 1500 de oameni care s-au adunat în Piața Unirii la TIFF să vadă filmul în deschiderea festivalului ar trebui să fie un indicator clar al potențialului comercial al lui ”Soul Kitchen”. Cu toate acestea, distribuitorii au adus filmul în doar 2 sau 3 săli, întâi în București și după aceea plimbat prin cinematografele „de artă” din țară (de multiplexuri nici nu poate fi vorba). Cei 3500 de spectatori pe care i-a strâns nu este o cifră groaznică pentru un film străin, dar este mult sub ce ar merita, în condițiile în care sub-mediocrități ca ”Knight and Day” sau ”The Sorcerer's Apprentice” profită de ignoranța și lipsa de informare a spectatorului de multiplex.

”Soul Kitchen” la TIFF 2010

Byôsoku 5 senchimêtoru / 5 Centimeters per Second (Japonia, 2007)

Byôsoku 5 senchimêtoru / 5 Centimeters per Second 

(Japonia, 2007)

Regia: Makoto Shinkai

Cu: Kenji Mizuhashi, Yoshimi Kondou

Rating: 4.5/5

That's right! Primul anime de pe blog! Cel mai recent film al lui Makoto Shinai este împărțit în 3 episoade:

Episodul 1 - ”The Chosen Cherry Blossoms”: Takaki Toono, în vârstă de 13 ani, călătorește cu trenul în plină iarnă, urmând să o viziteze pe o Akari, cea mai bună prietenă a lui. Acest episod demolează mitul cum că trenurile nu întârzie niciodată în Japonia.

Episodul 2 - ”Cosmonaut”:  Același Takaki Toono, acum pe cale să termine liceul, este văzut prin ochii unei alte fete, colegă de școală, îndrăgostită de el, dar căruia îi lipsește curajul să-i spună că îl iubește. Takaki Toono începe să viseze să devină astronaut, dar...

Episodul 3: Cel mai scurt episod în găsește pe Takaki Toono tânăr adult, cu o slujbă ordinară, destul de deprimat și împovărat de „tristețea care se adună de-a lungul anilor” și distanța uriașă care s-a instalat între el și Akari, pe care o vedem doar în 2-3 cadre, cât să avem o idee despre destinele separate ale celor doi. 

Stilul lui Shinkai este de a folosi mai degrabă cadre statice, în care obiectele se mișcă încet, iar povestea este spusă prin voice-over (care surprinde monologul interior al personajelor), dar mai ales prin decizii vizuale subtile (de exemplu reflexia luminii de pe diferite suprafețe - zăpadă, apă, geamuri, ochii personajelor, nori etc.) și prin folosirea unei palete largi de culori. Și dacă tot suntem la culori, trebuie vorbit despre imaginea care deschide filmul, cea a unei „ploi” de petale de flori de cireș, despre care o foarte tânără Akari spune că se deplasează înspre sol cu o viteză de 5 centimetri pe secundă. Aceasta se va dovedi o metaforă pentru modul în care, încet, dar sigur, oamenii se distanțează unul de celălalt.

Filmul se termină cu un montaj pe o melodie pop, care asamblează imagini de de-a lungul filmului, dar și câteva cadre noi, care dau câteva indicii despre destinele personajelor până în acel moment. Acest montaj vine un pic în contradicție cu stilul reținut de până atunci, iar ultimul cadru - în timp ce melodia se termină încet - refuză posibilitatea unei reîntâlniri, fie ea și doar cât o privire, între Takaki Toono și Akari, lăsând astfel impresia unui film neterminat, speriat să ajungă la o concluzie. Pe de altă parte, acest final este în ton tema filmului, accentuând senzația de vid și neîmplinire cu care tânărul nostru se confruntă.

”5 Centimeters per Second” poate fi acuzat de naivitate și chiar de sentimentalism, dar adevărul este că reușește să fie autentic din punct de vedere emoțional, totul cuplat cu un stil vizual seducător, imersiv și cele câteva acorduri de pian foarte eficiente de pe coloana sonoră.

The Sorcerer's Apprentince (SUA, 2010)

The Sorcerer's Apprentince 

(SUA, 2010)

Regia: Jon Turtletaub

Cu: Nicolas Cage, Jay Baruchel, Alfred Molina

Rating: 1.5/5

Produs de Disney (care se pare că are exclusivitatea asupra poemului lui Goethe cu același nume), ”The Sorcerer's Apprentice” („Ucenicul vrăjitor”) îl reunește pe Nicolas Cage cu regizorul Jon Turtletaub, alături de care a realizat cele două filme din seria ”National Treasure”. În plus, de data aceasta îl avem aici pe Jay Baruchel (posesorul unei voci atât de iritante încât Jerry Lewis l-ar putea da în judecată), care este eponimul ucenic al vrăjitorului și Alfred Molina în rolul vrăjitorului malefic Horvath (lol). Confruntarea dintre acesta și Balthazar Blake (Cage) începe pe vremea lui Merlin și se termină în New York-ul anului 2010. 

Sunt unul dintre (puținii?) cei cărora le-a plăcut ”National Treasure”, pe care le-am văzut ca un fel de Indiana Jones mai sărace cu duhul, dar am găsit modul în care creează și apoi descifrează mistere „istorice” destul de entertaining. „Ucenicul vrăjitor”, însă, nu oferă nimic privitorului. Este sub-mediocru. Povestea este groaznic de previzibilă, ceea ce este cu atât mai enervant cu cât firul narativ este incoerent și multe scene (în special cele de acțiune) sunt neclare. Nu am mai văzut demult un film lansat pe scară largă care să fie montat atât de amatoricește - scenele sunt tăiate înainte să ajungă la o concluzie, montajul în paralel nu funcționează deloc și nu doar o singură dată se vorbește despre lucruri care probabil au fost explicate în scene tăiate în post-producție. Dar nu vă faceți griji... deși se spune că vrăjitorii sunt oameni excepționali care își folosesc întreaga capacitate a creierului, realizatorii filmului nu își doresc ca spectatorii să fie nevoiți să-și folosească neuronii prea mult.

Există o singură secvență care dă dovadă de un pic de inspirație. Grăbit să facă curat înainte de o întîlnire, ucenicul folosește o vrajă, prin care măturile și periile prind viață, dar evident sunt de neoprit. Secvența este practic un omagiu episodului „Ucenicul vrăjitor” din filmul de animație clasic „Fantasia”, punctat chiar de tema principală din poemul simfonic al lui Paul Dukas și citate. Dar și acest moment se termină repede și nu are nimic din magia desenului animat în care Mickey Mouse se lupta cu o armată de mături neascultătoare.

The Men Who Stare at Goats (SUA, 2009)

The Men Who Stare at Goats 

(SUA, 2009)

Regia: Grant Heslov

Cu: Ewan McGregor, George Clooney, Jeff Bridges, Kevin Spacey

Rating: 2.5/5

Una dintre comediile mai low-profile ale anului trecut este bazată pe o carte de Jon Ronson, la rândul ei inspirată de întâmplări adevărate: în anii '70-'80, armata SUA a derulat un program de pregătire a unor soldați-medium, înzestrați cu puteri paranormale (de exemplu, să oprească inima unei capre holbându-se intens la ea). 

În film, numele personajelor sunt schimbate, iar evenimentele prezentate sunt foarte... înfrumusețate. Narațiunea alternează între prezentul lui Ronson (numit aici Wilton), în care el îl cunoaște pe Lyn Cassady (un soldat-medium sau „cavaler Jedi” retras jucat de George Clooney) și trecutul în care se povestește scurta istorie a perioadei de activitate a acestor soldați psihici, în care Jeff Bridges domină ecranul în rolul unui veteran din Vietnam convertit în hipiot și inițiator al programului de soldați paranormali.

Imaginea filmului este semnată de Robert Elswit, care a câștigat un Oscar pentru ”There Will Be Blood”, dar ”The Men Who Stare at Goats” nu este genul de film care să creeze un adevărat univers vizual de admirat. În schimb, avem câteva interpretări bune, un scenariu... să zicem ok, dar punctul principal de interes este un punct de vedere inedit asupra practicilor Armatei S.U.A. și cât de nebunii pot să fie unii dintre membrii acesteia. Nu este ”Dr. Strangelove”, totuși...

Einstein and Eddington (UK, 2008)

Einstein and Eddington 

(UK, 2008)

Regia: Philip Martin
Cu: David Tennant, Andy Serkis, Jim Broadbent

Rating: 2.5/5

Acum câteva săptămâni, când scriam despre You Don't Know Jack, mă plângeam de stilul anost al filmelor de televiziune. Iată un alt exemplu! ”Einstein and Eddington” spune în paralel povestea lui Albert Einstein și a fizicianului britanic Arthur Eddington, primul om de știință care a dovedit noua teorie a gravitației pe care Einstein o formulase. Fundalul acestei povești este Primul Război Mondial, în care Marea Britanie și Germania erau în tabere opuse (duh!), ceea ce a dus la conflicte și competiție în domeniul armamentului și între oamenii de știință ai celor două națiuni... Doar Einstein și Eddington se opun, aflați în căutarea adevărului...

Filmul acesta ar fi fost o ocazie perfectă pentru jocuri de lumini, demonstrații vizuale ale unor teorii științifice cu acompaniament muzical de Bach (chestii care se pot face și fără efecte speciale exorbitant de scumpe). În schimb, regizorii de oferă (ca metafore vizuale rudimentare) o machetă a sistemului solar, probabil de pe vremea lui Newton. Impresionantă lipsa de imaginație a realizatorilor!

Însă, cum a fost și cazul lui You Don't Know Jack, actorii salvează filmul, de data acesta chiar de la o catastrofă. Andy Serkis (poate mai cunoscut ca interpretul lui Gollum din ”Lord of the Rings”) lasă o interpretare inegală în rolul lui Einstein, dar în momentele bune surprinde cu autenticitate caracterul personajului. David Tennant (iarăși, probabil cunoscut mai bine din ”Dr. Who”) este mai degrabă cel cu care spectatorul ar trebui să se identifice, dar aduce destul de multe unui rol solicitant, personajul Arthur Eddington fiind destul de complex: un om de știință, dar de religie Quaker, care nu poate reconcilia cu viața spirituală activitatea sa profesională, dar nici viața personală (acesta este un eufemism).

Rebeca Hall completează distribuția, în rolul surorii lui Eddington, iar Donal Sumpter îl joacă pe fizicianul german Max Planck.

Filmul este programat pe HBO din când în când...

Spalovac mrtvol (Cehoslovacia, 1969)

Spalovac mrtvol 

(Cehoslovacia, 1969)

Regia: Juraj Herz

Cu: Rudolf Hrusínský, Vlasta Chramostová

Rating: 3.5/5

Cinematografia cehă (și ceho-slovacă, prin extensie) este un izvor abundent de ciudățenii și bijuterii uitate. Printre ele este și acest „Spalovac mrtvol” (sau ”The Cremator” în engleză). Acțiunea este situată la sfârșitul anilor '30, iar personajul principal este angajatul unui crematoriu, însurat și cu doi copii, dar care este obsedat de ideea că incinerarea este un lucru benefic pentru morți, eliberându-le astfel sufletul mult mai repede decât înmormîntarea. Inițial reticent la schimbările politice care se întrevăd (ocuparea Cehiei de către Germania nazistă), el se aliază apoi naziștilor, întrevăzând prin asocierea cu ei împlinirea aspirației lui supreme de a salva întreaga lume, de a elibera sufletele tuturor, imaginîndu-și deja incineratoare uriașe pentru sute de persoane. Dar înainte ca aceste planuri să poată fi puse în practică, se decide să se ocupe personal de membrii familiei sale. Spooky, huh?

Nu am văzut alte filme ale regizorului (slovac, se pare) Juraj Herz, așa că nu pot să comentez filmul decât în anumite contexte. El este filmat și montat suprarealist, accentul fiind pus pe close-up-uri cu fețele actorilor și planuri filmate cu obiective cu unghiuri largi. Sunt foarte interesante tranzițiile care sunt realizate între diferite scene. Ele sunt greu de explicat, dar să luăm două exemple:

- omul nostru este la o prostituată. Cei doi se dezbracă, în timp ce el filozofează, după care el se urcă pe un scaun să atârne o colecție de insecte într-un cui în perete. El vorbește în continuu, dar când coboară de pe scaun vedem că este la el acasă acuma, vorbind cu soția sa. Tăietura de montaj este subtilă, dar sesizabilă.

- ca spion, el se duce la o festivitate evreiască. Este filmat din spate, în fundal se văd oamenii care participă la întâlnire. Se întoarce înspre dreapta, camera se apropie, fundalul devine neclar (probabil odată cu mișcarea camerei și a capului actorului este mișcat și scaunul), iar cînd mișcarea se oprește este în altă încăpere, dând raportul unui membru al partidului național-socialist. Nu există tăietură de montaj, totul este un joc între mișcările de aparat și decor.

Aceste tranziții nu sunt niciodată previzibile și surprind de fiecare dată.

Deși filmul are substrat și devine și mai interesant atunci când politicul intervine în viața incineratorului, iar, pe de altă parte, stilul este seducător și proaspăt, impresia generală este că realizatorii au încărcat pelicula un pic prea mult, iar motivațiile personajului se pierd un pic înspre final. Rudolf Hrusínský, unul dintre acotrii preferați ai meralui regizor ceh Jiri Menzel, nu face un rol extraordinar, dar aparițiile lui - cu acel rânjet lung și lungile filosofări - contribuie la accentuarea atmosferei de coșmar pe care filmul încearcă să o creeze și să o mențină pe întreaga durată a sa. În rolul soției, Vlasta Chramostová domină silențios pelicula, ea neavând multe replici, dar exprimând totul din priviri și gesturi. Jiri Menzel însuși apare într-un rol mic, fără semnificație.