Les neiges du Kilimandjaro (Franța, 2011)

Les neiges du Kilimandjaro

(Franța, 2011)

Regia: Robert Guédiguian

Cu: Jean-Pierre Darroussin, Ariane Ascaride, Grégoire Leprince-Ringuet

Rating: 2/5

Ca o regulă, îmi este mai greu să vorbesc despre filmele care nu mi-au plăcut (decât dacă nu este vorba despre un film care să mă enerveze de-a binelea, precum ”Total Recall”), astfel încât cronica despre ”Les neiges du Kilimandjaro” - un film plăcut și calm, de altfel - probabil nu va fi prea închegată. Personajul principal, Michel, este un muncitor harnic într-o companie portuară din Marsilia și lider sindical cu păreri ferme de stânga. Când acesta ajunge să fie victima unei concedieri colective, iar ulterior, este jefuit de unul dintre foștii săi colegii de muncă, părerile sale (și ale soției) sunt zdruncinate. Iar aici este problema cu filmul. Evenimentele de pe parcurs, mai ales din prima parte a filmului, provoacă probleme de conștiință serioase, repuneri în perspectivă ale vieților tuturor celor implicați, dar acestea par să rămână undeva dincolo de ecran, ele neparvenind publicului decât prin gesturi și acțiuni banale, previzibile: Michel îl lovește pe cel care l-a jefuit în timp ce acesta este în arestul poliției, iar Marie-Claire (soția) își descoperă pasiunea pentru Metaxa. Asta pentru ca îl final cei doi să își șteargă toate procesele de conștiință prin adoptarea celor doi frați mai mici ai hoțului, dovedind astfel că sunt tovarăși oameni buni, deși fac acest lucru fără știința părinților sau a autorităților).

Deznodământul de mai sus este tratat cu supra-seriozitate de Guédiguian, a cărui punct de vedere este destul de îngust. Filmul său se aseamănă cel mai mult cu „Le Havre”, de Aki Kaurismäki (în care Jean-Pierre Darroussin apare într-un rol important) cu doua diferențe semnificative, însă: una geografică (portul este Marsilia, nu Le Havre) și cealaltă de stil, filmul lui Kaurismäki - cu toate deficiențele sale - are un look propriu și se identifică cu personalitatea regizorului finlandez, care preferă fabule cinematografice. Par contre, ”Les neiges du Kilimandjaro” nu arată rău, dar nici nu este nici remarcabil, nu este fabulă, dar nici ca melodramă nu prea merge. Nu e chiar o pierdere de vreme (sunt câteva glume pe parcurs și există dimensiunea socială care este pusă în discuție), dar nici prea multe care să intereseze cinefilii. Filmul rulează aproape incognito prin țară, într-o copie pe peliculă care este, de altfel, de bună calitate.