Despre oameni și melci (România, 2012)

Despre oameni și melci

(România, 2012)

Regia: Tudor Giurgiu

Cu: Andi Vasluianu, Monica Bârlădeanu, Dorel Vișan, Jean-François Stévenin, Robinson Stévenin

Rating: 2/5

De-a lungul anilor, mai multe filme s-au autointitulat „o schimbare în peisajul cinematografic românesc” și au mizat pe această etichetă pentru a obține succesul de box-office. Cu un marketing agresiv, săli pline la avanpremiere (TIFF etc.) și aproape 14.000 de spectatori în primul week-end de exploatare, ”Despre oameni și melci” este de-abia primul care pare să fi găsit formula succesului. Și asta în condițiile în care face totuși parte din genul care a dat cele mai multe rateuri autohtone - un fel de melo-realism social nostalgic - și nici măcar nu este atât de „original” pe cât se laudă.

Cred că punctul forte al filmului este distribuția. Andi Vasluianu a devenit în sfârșit un leading man cu priză la public, probabil ca urmare a faptului că Dragoș Bucur caută succesul în altă parte. Monica Bârlădeanu joacă destul de bine (nu a fost neapărat cazul în trecut), iar personajul său mi s-a părut cel mai tridimensional din toată șandramaua. Nu același lucru se poate spune și despre Dorel Vișan, care - în cel mai ironic mod cu putință - își reia rolul din „Senatorul melcilor”, un alt film despre chinurile tranziției, mișmașuri pe banii statului, francezi vizitând România și, evident, melci! Mai merită amintit cuplul de tată și fiu, atât în film cât și în viața reală, Jean-François și Robinson Stévenin, veniți să „facă afaceri” și să admire frumusețile tării noastre.

Totuși, oricâtă simpatie (și chiar admirație) aș avea pentru cei aflați în fața și în spatele ecranului, pentru mine „Despre oameni și melci” nu este un film destul de bun. Rănit în principal de un scenariu slab, lipsit de direcție și inegal dozat, filmul nu se ridică deasupra statutului de fapt divers, iar șansa de a spune ceva relevant despre societatea, economia sau familia post-decembristă este complet ratată. Filmul lui Tudor Giurgiu îți pune din când în când câte un zâmbet pe față, dar nu te pune/lasă să te gândești prea mult. Țintește doar succesul la un public cât mai larg și nimic mai mult de atât. Fiindcă revitalizează, cel puțin pentru câteva săptămâni, interesul pentru filmul românesc, acesta nu este un lucru rău. Dar dacă „După dealuri” (în cinematografe peste o lună și jumătate) va face o figură comparabilă la box-office, demersul lui Giurgiu & co. trebuie reconsiderat.

P.S.: Vă asigur că Andi Vasluianu NU are sindrom Klinefelter. Nu la câtă barbă și la ce apetit sexual vorace are.