Moonrise Kingdom
(SUA, 2012)
Regia: Wes Anderson
Cu: Jared Gilman, Kara Hayward, Bruce Willis, Edward Norton, Frances McDormand, Bill Murray, Tilda Swinton, Harvey Keitel, Jason Schwartzman
Rating: 4/5
Nu sunt un prea mare fan al lui Wes Anderson. Îmi place ”Rushmore”, dar restul filmelor sale au părut să fie din ce în ce mai auto-indulgente, lâncezind într-un fel de detașare ironică, devenită marca de stil a regizorului. ”The Fantastic Mr. Fox” a fost o parțială revenire în formă, probabil și datorită faptului că animația i-a oferit o oarecare libertate lui Anderson și ocazia de a redescoperi magia unui cinema viu și dinamic. ”Moonrise Kingdom” seamănă mai degrabă cu acest film animat, decât cu restul creațiilor sale. Trupa de cercetași strecurându-se prin întuneric, cu căciulile de blană pe cap, pentru a-și pune în aplicare planul, ne amintește de trupa de vulpi și rozătoare care îi păcălesc pe cei trei industriași din ”The Fantastic Mr. Fox”, iar secvențele de acțiune sunt și ele foarte cartoony, Anderson chiar integrând un pic de animație în filmul său (barajul care se rupe, de exemplu).
În rolurile principale, a doi foarte tineri îndrăgostiți care fug de acasă pentru a avea o aventură, avem două interpretări destul de bune făcute de Jared Gilman și Kara Hayward. Aparent, ei sunt prototipuri Anderson-iene: băiatul inteligent, priceput la toate și fata la fel de inteligentă, dar 100% blazată. Însă cred că motivul pentru care mi-au plăcut caracterizările celor doi mai mult decât ale omologilor interpretați, printre alții, de Ben Stiller sau Gwyneth Paltrow, este că cei doi par să fugă și de aceste clișee pe care Anderson le tot propune. Iar, pe parcurs, Gilman se dovedește a nu fi deloc precoce pentru vârsta lui, iar Hayward ne tratează chiar cu câteva zâmbete. Iar în celelalte roluri, avem o pleiadă de mari actori jucând reținut, personaje lipsite de glamour, unii dintre ei împotriva tipologiilor pe care le-au cultivat decenii la rând: Bruce Willis este un trist polițist rural, rutinat (deși are un scurt moment ”Die Hard” la sfârșit), Frances McDormand și Bill Murray sunt un cuplu de avocați într-o relație searbădă, iar Edward Norton este un Scout master care nu pare a avea mai multă minte decât micii săi elevi.
Unul dintre lucrurile pe care nu i le-aș putea reproșa lui Wes Anderson este că nu are o vastă cultură muzicală. Filmele sale anterioare ne-au tratat cu numeroase reprise-uri ale unor melodii de Rolling Stones, câteva John Lennon-uri, un șansonetist francez ocazional, a „furat” muzică din filmele lui Satyajit Ray, iar în sfera clasică i-a ales pe Beethoven, Debussy sau George Enescu. În ”Moonrise Kingdom”, o mare parte din fondul sonor este dedicat lui Benjamin Britten și în special două opere de-ale sale sunt mai mult decât un simplu fond sonor: ”The Young Person's Guide to the Orchestra”, care deschide și închide filmul și ”Noye's Fludde”, o operă concepută pentru a fi interpretată de amatori/copii, care prevestește potopul din finalul filmului. La fel ca și aceste bucăți, ”Moonrise Kingdom” se adresează nu doar publicului matur sau fanilor, ci și unui public tânăr, spunând această poveste pentru copii, care nu este deloc copilăroasă, dar în niciun caz serioasă. Foarte importantă este și treaba pe care o face compozitorul „delegat” al filmului, extraordinarul Alexandre Desplat, a cărui muzică va fi „descompusă” de către unul dintre copii, pe genericul de final al filmului, în maniera lui Young Person's Guide...
Și, apropo, ”Moonrise Kingdom” arată grozav. Filmat aproape în totalitate în aer liber, deja se demarcă de celelalte filme ale lui Anderson, unde predominau interioarele surprinse în compoziții de o precizie aproape matematică (sincer, acest aspect nu mă deranja atât de mult și regăsim destul de multe exemple și în filmul de față). Dar dincolo de noutatea aspectului vizual, se simte că Anderson spune această poveste cu mai multă căldură - pare să fie mai fascinat de personajele sale tinere și să îi pară mai rău de cele mai în vârstă, iar spectatorul este invitat să relaționeze cu ele și nu doar să le admire sau să le deteste de la distanță. Pentru mine, această mișcare nu a funcționat decât pe jumătate (I'm too jaded), dar, oricum, a fost pentru prima dată când Anderson a reușit să-mi inducă un pic de empatie pentru personajele sale. Și aș semnala cea mai reușită secvență a filmului, din acest punct de vedere și nu numai: dansul timid, urmat de primul sărut, iar apoi de primul french kiss, toate pe o melodie de Françoise Hardy.
Nu sunt un prea mare fan al lui Wes Anderson. Îmi place ”Rushmore”, dar restul filmelor sale au părut să fie din ce în ce mai auto-indulgente, lâncezind într-un fel de detașare ironică, devenită marca de stil a regizorului. ”The Fantastic Mr. Fox” a fost o parțială revenire în formă, probabil și datorită faptului că animația i-a oferit o oarecare libertate lui Anderson și ocazia de a redescoperi magia unui cinema viu și dinamic. ”Moonrise Kingdom” seamănă mai degrabă cu acest film animat, decât cu restul creațiilor sale. Trupa de cercetași strecurându-se prin întuneric, cu căciulile de blană pe cap, pentru a-și pune în aplicare planul, ne amintește de trupa de vulpi și rozătoare care îi păcălesc pe cei trei industriași din ”The Fantastic Mr. Fox”, iar secvențele de acțiune sunt și ele foarte cartoony, Anderson chiar integrând un pic de animație în filmul său (barajul care se rupe, de exemplu).
În rolurile principale, a doi foarte tineri îndrăgostiți care fug de acasă pentru a avea o aventură, avem două interpretări destul de bune făcute de Jared Gilman și Kara Hayward. Aparent, ei sunt prototipuri Anderson-iene: băiatul inteligent, priceput la toate și fata la fel de inteligentă, dar 100% blazată. Însă cred că motivul pentru care mi-au plăcut caracterizările celor doi mai mult decât ale omologilor interpretați, printre alții, de Ben Stiller sau Gwyneth Paltrow, este că cei doi par să fugă și de aceste clișee pe care Anderson le tot propune. Iar, pe parcurs, Gilman se dovedește a nu fi deloc precoce pentru vârsta lui, iar Hayward ne tratează chiar cu câteva zâmbete. Iar în celelalte roluri, avem o pleiadă de mari actori jucând reținut, personaje lipsite de glamour, unii dintre ei împotriva tipologiilor pe care le-au cultivat decenii la rând: Bruce Willis este un trist polițist rural, rutinat (deși are un scurt moment ”Die Hard” la sfârșit), Frances McDormand și Bill Murray sunt un cuplu de avocați într-o relație searbădă, iar Edward Norton este un Scout master care nu pare a avea mai multă minte decât micii săi elevi.
Unul dintre lucrurile pe care nu i le-aș putea reproșa lui Wes Anderson este că nu are o vastă cultură muzicală. Filmele sale anterioare ne-au tratat cu numeroase reprise-uri ale unor melodii de Rolling Stones, câteva John Lennon-uri, un șansonetist francez ocazional, a „furat” muzică din filmele lui Satyajit Ray, iar în sfera clasică i-a ales pe Beethoven, Debussy sau George Enescu. În ”Moonrise Kingdom”, o mare parte din fondul sonor este dedicat lui Benjamin Britten și în special două opere de-ale sale sunt mai mult decât un simplu fond sonor: ”The Young Person's Guide to the Orchestra”, care deschide și închide filmul și ”Noye's Fludde”, o operă concepută pentru a fi interpretată de amatori/copii, care prevestește potopul din finalul filmului. La fel ca și aceste bucăți, ”Moonrise Kingdom” se adresează nu doar publicului matur sau fanilor, ci și unui public tânăr, spunând această poveste pentru copii, care nu este deloc copilăroasă, dar în niciun caz serioasă. Foarte importantă este și treaba pe care o face compozitorul „delegat” al filmului, extraordinarul Alexandre Desplat, a cărui muzică va fi „descompusă” de către unul dintre copii, pe genericul de final al filmului, în maniera lui Young Person's Guide...
Și, apropo, ”Moonrise Kingdom” arată grozav. Filmat aproape în totalitate în aer liber, deja se demarcă de celelalte filme ale lui Anderson, unde predominau interioarele surprinse în compoziții de o precizie aproape matematică (sincer, acest aspect nu mă deranja atât de mult și regăsim destul de multe exemple și în filmul de față). Dar dincolo de noutatea aspectului vizual, se simte că Anderson spune această poveste cu mai multă căldură - pare să fie mai fascinat de personajele sale tinere și să îi pară mai rău de cele mai în vârstă, iar spectatorul este invitat să relaționeze cu ele și nu doar să le admire sau să le deteste de la distanță. Pentru mine, această mișcare nu a funcționat decât pe jumătate (I'm too jaded), dar, oricum, a fost pentru prima dată când Anderson a reușit să-mi inducă un pic de empatie pentru personajele sale. Și aș semnala cea mai reușită secvență a filmului, din acest punct de vedere și nu numai: dansul timid, urmat de primul sărut, iar apoi de primul french kiss, toate pe o melodie de Françoise Hardy.
Posts
No comments:
Post a Comment