Skyfall (UK/SUA, 2012)

Skyfall

(UK/SUA, 2012)

Regia: Sam Mendes

Cu: Daniel Craig, Judi Dench, Javier Bardem, Ralph Fiennes, Albert Finney, Bérénice Marlohe

Rating: 3/5

”Casino Royale” și ”Quantum of Solace” s-au distanțat de producțiile recente cu James Bond prin abandonarea unor trademark-uri ale acestora (Moneypenny, gadget-urile lui Q etc.) și prin adoptarea unui stil mai realist, în care Craig nu este doar o fantezie a masculinității precum Moore sau Brosnan. Pe de altă parte, faptul că cele două filme se leagă printr-un storyline despre o corporație a crimei ne face să ne gândim la „vremurile bune”, când Connery se războia cu Blofeld pe parcursul a mai multor filme. ”Skyfall” abandonează (poate doar pentru moment) acest storyline, intențiile sale - după toate aparențele - fiind să-l readucă pe Bond la epoca pre-”Casino Royale”: Adele cântă pe genericul de debut în stilul Shirley Bassey (more or less), Q este reinventat, reapar câteva gadget-uri, Bond petrece ceva mai multă vreme în birourile din Londra (unde, pe vremuri, își arunca sexos pălăria în fața secretarei Moneypenny) etc. Dar (și este un dar destul de mare), tonul filmului este mult mai melancolic decât ne-am aștepta (deși nu atinge chiar nivelurile siropoase din ”On Her Majesty's Secret Service”), bătrânețea lui Bond este pusă în discuție, un approach pe care Sam Mendes îl stăpânește destul de bine.

Primele două treimi din film sunt, totuși, destul de clasice, iar Mendes face apel - atât tematic, cât și prin structura poveștii și chiar și prin câteva aluzii vizuale - la câteva filme mai vechi cu Bond, dar și la câteva producții de acțiune recente, precum trilogia inițială cu Jason Bourne și, mai ales, ”The Dark Knight” (influență pe care, am citit ulterior vizionării, Mendes o recunoaște pe față). Dar ultimul act este ceva ce nu seamănă cu nimic din ce am văzut până acum într-un film cu James Bond (și nu pot să nu vorbesc despre acesta fără să menționez spoilere). Odată ce acțiunea se retrage în Scoția, la casa părintească a lui Bond (și care dă titlul filmului), filmul devine mult mai intim, concentrându-se asupra relației (ca între o mamă și un fiu, fie el și adoptiv) dintre M și Bond. Se sugerează o dimensiune a acestei relații care nu era evidentă până acum și probabil nu ar fi fost scoasă la lumină dacă Mendes nu ar fi regizat acest film. Rezultatul este creșterea intensității în momentul confruntării finale, când conacul în care se refugiază este asediat și incendiat de villain-ul blond interpretat de Javier Bardem. Operatorul-șef Roger Deakins alege o paletă de culori reținută, dar foarte expresivă, inițial doar cu câteva nuanțe de verde, albastru, maroniu, iar în momentul incendiului plusând cu portocaliu și roșu (secvențe care amintesc de conductele de țiței incendiate dintr-un film subapreciat al lui Mendes, ”Jarhead”).

Trebuie să recunosc că nu am fost foarte impresionat de prima parte a filmului și, poate cu excepția câtorva cascadorii, nu am simțit nimic din „magia” celor mai bune filme cu Bond pe care le-am văzut (și care găsesc combinația perfectă de acțiune, umor și fantezie). Finalul este de asemenea destul de clumsy, redescriind parametrii inițiali ai relației dintre M, Bond și Moneypenny („surpriza” reapariției acesteia se anticipează de la o poștă, and it ain't pretty). Rămâne doar acel ultim act senzațional, care dacă ar fi prezentat separat nu ar fi recunoscut ca făcând parte dintr-un film cu Bond. Nu sunt sigur ce vrea să fie acest ”Skyfall”, dacă vrea să ne ducă înapoi în trecut (când lucrurile erau ușoare pentru Bond) sau înspre un viitor ceva mai zbuciumat sau dacă vrea pur și simplu să facă din Bond un personaj ceva mai uman. Sper ca Mendes să regizeze și următorul film cu Bond și să nu-l facă doar by-the-numbers. Calea pe care a pornit cu ”Skyfall” este vagă, dar poate să ajungă la o destinație neașteptată (atât pentru fani, cât și pentru curioși ocazionali ca mine).