R100 (Japonia, 2013)

R100

(Japonia, 2013)

Regia: Hitoshi Matsumoto

Cu: Mao Daichi, Lindsay Kay Hayward

Rating: 3.5/5

Legendă vie a umorului japonez, în special cel televizat, Hitoshi Matsumoto este mai cunoscut publicului internațional pentru comediile sale absurde, precum Big Man Japan sau Shinboru. A revenit pe ecrane cu acest ”R100” și nu s-a dezmințit. Cred că nu mă hazardez când spun să este cel mai weird film pe care l-am văzut în ultima vreme (și, sincer, am avut parte de o grămadă de filme WTF în ultimul an, de la ”Spring Breakers” la ”La fille du 14 juillet”, trecât prin ”Keyhole”-ul lui Guy Maddin). Nu că povestea ar fi ieșită din comun - un bărbat de vârstă mijlocie, a cărui soție este în spital în stare vegetativă, devine membru al unui club S&M, care aranjează întâlniri (de obicei surpriză) cu diferite dominatrix, toate făcându-i viața unui iad eroului nostru, chestie care îi place, chiar și atunci când îi amenință viața. Însă realizarea este complet nebună, de la straniul efect care apare de fiecare dată când personajul principal intră în starea de euforie de după abuz până la aparițiile ocazionale ale așa-zișilor producători ai filmului, care comentează pe baza a tocmai de s-a întâmplat, neînțelegând o iotă. „Reginele” dominatrix sunt doar ele un spectacol în sine, de la Regina Vocilor, capabilă să imite glasul oricui până la Regina Înghițirilor, care își devorează „prada” Anaconda-style.

Titlul face referire la sistemul de clasificare al filmelor în Japonia (de exemplu, R15 înseamnă interzis minorilor sub 15 ani), ceea ce îmi amintește de o glumă din Futurama (în care un Prof. Farnswoth întinerit  sub 100 de ani se plânge că va trebui să-și facă rost de un fake ID pentru a închiria ultra-porn). Însă filmul nu este chiar o orgie de excese și diferite activități sexuale deviante. Cel puțin, nu comparat cu ”The Wolf of Wall Street”, de exemplu. Și, de fapt, explicația care este dată de Matsumoto este că trebuie să ai 100 de ani ca să înțelegi acest film. Aceasta este vârsta celui care este prezentat ca fiind regizorul filmului și care apare doar în două-trei cadre, privindu-și propriul film într-o sală de cinema și atingând, la final, starea de euforie pe care personajul său o tot caută. Sincer, părerea mea este că ”R100” nu are prea multe să ne spună, dincolo de câteva observații destul de bășcălioase referitoare la industria filmului și modul în care sexualitatea este percepută și acceptată. Ceea ce este însă cu adevărat de remarcat la acest film este modul în care narațiunea este subminată de intruziunea absurdului, de asocierile libere ale montajului și de stilul liber al lui Matsumoto, care ne propune, până la urmă, o excitantă deconstrucție a două dintre genurile cele mai „insalubre” ale cinematografiei nipone: thriller-ul de acțiune și comedia erotică S&M. Iar confruntarea finală este, probabil, cea mai reușită utilizare cinematografică a Simfoniei a IX-a a lui Beethoven, după ”A Clockwork Orange”, of course.