Nymphomaniac: Volume II (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume II

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stellan Skarsgård, Stacy Martin, Shia LaBoeuf, Jamie Bell, Mia Goth, Udo Kier, Willem Dafoe

Îmi face mai puțină plăcere să scriu despre ”Nymphomaniac: Volumul II” decât despre prima parte. Dacă aceea era o fantezie, dar cu un narativ destul de clar, volumul al II-lea este mult mai apăsător, atmosfera este mult mai întunecată, aventurile personajului principal sunt mult mai puțin amuzante sau incitante. Primul capitol (al cincilea în cronologia celor două volume alăturate), cel în care apare Jamie Bell în chip de torționar erotic, pare prea lung, iar unele dintre secvențele din bucățile ulterioare par tăiate prea agresiv la montaj. De asemenea, personajul lui Stellan Skarsgård suferă câteva schimbări. În primul rând, chiar dacă scenele de dialog dintre el și Gainsbourg sunt încă foarte bune (iar spectatorul oscilează de la o scenă la alta între căruia dintre ei să îi dea dreptate), ele sunt din ce în ce mai rare și din ce în ce mai puțin digresioniste (adică Bach primește un episod întreg și Beethoven nimic?). Iar Seligman însuși devine progresiv mai antipativ, până când ajunge să se reveleze ca fiind adevăratul villain al poveștii. ”Volumul II” nu mai este o joacă. Lumea îi întoarce fața lui Joe, supunând-o la o întreagă serie de decepții și umilințe, iar Joe însuși întoarce fața lumii. Lars von Trier revine în zona lui „de confort”, undeva între Tarkovski (hai să numărăm referințele, de la Andrei Rubliov la Oglinda) și romantismul german (vezi secvența cea mai reușită, cea a copacului din vârful muntelui, desprins parcă dintr-o pictură a secolului al XIX-lea). 

Se pune problema dacă, puse cap la cap, cele două părți ar forma un tot unitar și dacă această grandioasă epopee a unei nimfomane trebuie judecat ca un singur film sau nu. Evident, nu se poate vorbi despre volumul II fără să vorbești despre primul. O întrebare mai pertinentă (și mai dificilă) este dacă putem să vorbim despre ”Nymphomaniac”, întreg sau pe părți, fără să încercăm să înțelegem ce loc ocupă acest film în filmografia lui von Trier. Uneori mai în glumă, alteori mai serios, von Trier face auto-trimiteri la majoritatea filmelor sale, cel puțin de la „Breaking the Waves” încoace. De exemplu, Jerome îi cere lui Joe să se culce (și) cu alți bărbați, aceeași cerere pe care Stellan Skarsgård i-o adresează lui Emily Watson. Doctrina rigidă a nimfomanelor din prima parte pare să reflecte principiile Dogma '95. Scenele de sex hardcore din „Idioții”, atât de scandaloase la acea vreme, au devenit parcă o apariție banală la von Trier. Și, bineînțeles, există reluarea (ironica?) a secvenței de deschidere din ”Antichrist”, cu aceeași coloană sonoră. Impresia pe care o lasă este că ar încerca, dintr-o lovitură, să facă tabula rasa cu aproape două decenii de filme. 

Dar se întâmplă și altceva aici. ”Nymphomaniac” nu este numai un joc de-a ghicitul și număratul auto-referințelor. Von Trier vorbește și despre modul în care filmele sale au fost percepute și despre toate controversele pe care acestea le-au general. ”Nymphomaniac” este primul său film după auto-cenzura pe care și-a impus-o, în urma declarațiilor... nefericite pe care le-a făcut la Cannes. Și e evident că von Trier are, totuși, ceva de spus în public. Discuțiile dintre Joe și Seligman sunt adevărate „declarații de presă” - despre rasism (discuția despre „negrotei” pare să apere criticile aduse lui Manderlay), misoginism (ca răspuns la acuzațiile primite de ”Antichrist”) și, evident, antisemitism vs. antisionism, exact ceea ce l-a băgat în încurcătură in the first place. E clar că ”Nymphomaniac” nu este un film despre o nimfomană, despre aventurile ei sexuale, despre modul în care societatea o percepe etc. etc. etc. Cu atât mai puțin nu este un film despre dragoste sau despre depresie. În schimb, Lars von Trier își scindează personalitatea între Joe și Seligman și, pe parcursul a peste 4 ore (în versiunea pe care am văzut-o noi) poartă o conversație cu sine însuși. Și trebuie să recunosc că, oricât de schizofrenic sună, von Trier pare extrem de lucid în privința sa. Își cunoaște punctele forte, știe când a greșit și recunoaște că există momente în care, ca om sau ca regizor, pur și simplu nu se poate abține. Cu ”Nymphomaniac” își declară dreptul de a face ce fel de filme vrea, iar efectul asupra spectatorului (1/2 repulsie, 1/2 fascinație) este probabil cel pe care și-l dorește de fiecare dată.

Rating (pentru ambele volume, luate la un loc): 4.5/5