La fille du 14 juillet
(Franța, 2013)
Regia: Antonin Peretjatkot
Cu: Vimala Pons, Grégoire Tachnakian, Vincent Macaigne, Marie-Lorna Vaconsin
Rating: 4/5
Unul dintre filmele pe care le-am ratat la Festivalul Filmului Francez în toamnă este o comedie nebună, care nu are egal în peisajul cinematografic actual. În termeni foarte largi, este un road movie pe un scenariu de tip screwball, în care celor doi protagoniști, îndrăgostiții „Truquette” (Vimala Pons) și Hector (Grégoire Tachnakian), le este întârziată consumarea relației de diferite caramboluri absurde, totul pe fondul unei crize economice acutizate.
Stilul lui Peretjatko (debutant în lung-metraj) este liber, influențat de nouvelle vague, atât în ceea ce privește laxitatea narațiunii (flashback-uri, dematerializări spațio-temporale, inserturi digresive etc.), dar și o anumită nostalgie a imaginii și o paletă de culori care ne amintește de filmele lui Godard de la mijlocul anilor '60 - 2 ou 3 choses que je sais d'elle și Week End în special. De la acesta din urmă împrumută câteva dintre temele „revoluționare” și unele apariții bizare - polițiști care se comportă ca gangsteri, diferite gherile și vigilantes etc. Totuși, „La fille du 14 juillet” este mai degrabă un film chic, decât unul subversiv sau măcar angajat politic, iar mărturie stau în acest sens atenția extraordinară acordată scenografiei și alura faux-publicitară a unor secvențe (precum finalul, în care aproape ne așteptăm să apară George Clooney și să facă reclamă la o tărie). Ceea ce nu înseamnă că unele observații de ordin social nu sunt spot-on sau că gag-urile nu ar fi excelente (precum cel în care televizorul anunță că Sarkozy a fost reinstalat la putere pentru a face față escaladării protestelor).
Cum se înscrie „La fille du 14 juillet” în anumite tendințe cinematografice actuale mi-e greu să spun. De asemenea, nu pot să anticipez cât de mult va persista în memoria colectivă. Pentru moment, este însă un film extraordinar de amuzant, care se derulează la viteză supersonică și care dă dovadă de o rară inventivitate narativă și vizuală. Distribuția este excelentă (pe lângă Pons și Tachnakian, să nu uităm și de Vincent Macaigne), iar acesta este probabil unul dintre cazurile rare în care buna dispoziție evidentă din timpul filmărilor se transmite și publicului, care rămâne fermecat de extraordinara desfășurare de forțe de pe ecran.
Unul dintre filmele pe care le-am ratat la Festivalul Filmului Francez în toamnă este o comedie nebună, care nu are egal în peisajul cinematografic actual. În termeni foarte largi, este un road movie pe un scenariu de tip screwball, în care celor doi protagoniști, îndrăgostiții „Truquette” (Vimala Pons) și Hector (Grégoire Tachnakian), le este întârziată consumarea relației de diferite caramboluri absurde, totul pe fondul unei crize economice acutizate.
Stilul lui Peretjatko (debutant în lung-metraj) este liber, influențat de nouvelle vague, atât în ceea ce privește laxitatea narațiunii (flashback-uri, dematerializări spațio-temporale, inserturi digresive etc.), dar și o anumită nostalgie a imaginii și o paletă de culori care ne amintește de filmele lui Godard de la mijlocul anilor '60 - 2 ou 3 choses que je sais d'elle și Week End în special. De la acesta din urmă împrumută câteva dintre temele „revoluționare” și unele apariții bizare - polițiști care se comportă ca gangsteri, diferite gherile și vigilantes etc. Totuși, „La fille du 14 juillet” este mai degrabă un film chic, decât unul subversiv sau măcar angajat politic, iar mărturie stau în acest sens atenția extraordinară acordată scenografiei și alura faux-publicitară a unor secvențe (precum finalul, în care aproape ne așteptăm să apară George Clooney și să facă reclamă la o tărie). Ceea ce nu înseamnă că unele observații de ordin social nu sunt spot-on sau că gag-urile nu ar fi excelente (precum cel în care televizorul anunță că Sarkozy a fost reinstalat la putere pentru a face față escaladării protestelor).
Cum se înscrie „La fille du 14 juillet” în anumite tendințe cinematografice actuale mi-e greu să spun. De asemenea, nu pot să anticipez cât de mult va persista în memoria colectivă. Pentru moment, este însă un film extraordinar de amuzant, care se derulează la viteză supersonică și care dă dovadă de o rară inventivitate narativă și vizuală. Distribuția este excelentă (pe lângă Pons și Tachnakian, să nu uităm și de Vincent Macaigne), iar acesta este probabil unul dintre cazurile rare în care buna dispoziție evidentă din timpul filmărilor se transmite și publicului, care rămâne fermecat de extraordinara desfășurare de forțe de pe ecran.
Posts
No comments:
Post a Comment