Pasolini (Italia/Franța/Belgia, 2014)

Pasolini

(Italia/Franța/Belgia, 2014)

Regia: Abel Ferrara

Cu: Willem Dafoe, Ninetto Davoli, Adriana Asti, Maria de Medeiros

Ultimele ore din viața marelui regizor italian Pier Paolo Pasolini sunt recreate de Abel Ferrara, cu Willem Dafoe în rolul principal. Portretul este al unui om ale cărui idei sunt încă intacte, dar înfățișarea pare obosită. Fatigabilitate indusă de statutul de persoană publică - artist plurivalent și activist politic - care îl (ex)pune în lumina reflectoarelor și întrebărilor jurnaliștilor, dar și de stilul de viață. Nu se întâmplă foarte multe în cele 85 de minute ale filmului: o vizită și un prânz la casa mamei, două interviuri, extrase dintr-o carte neterminată și un scenariu rămas neprodus, o ultimă escapadă amoroasă și, bineînțeles, altercația care i-a adus moartea. 

Refuzând o narațiune stric lineară, Ferrara alternează liber de la „prezentul” acțiunii la diverse scene care au loc doar în imaginația personajului principal. Uneori trebuie să recunosc că am găsit filmul destul de confuz și cu siguranță există o problemă de fluiditate, cel puțin în prima parte. O scenă iese însă în evidență în primul act: prăbușirea unui avion, parabolă povestită de un personaj din cartea pe care Pasolini o scrie, secvență în care diferiții naratori se confundă unul cu celălalt, încât nu mai contează nici povestea, nici mesajul, ci „forma de prezentare”. POV-ul personajului care se prăbușește în deșert se substituie camerei lui Ferrara, vocea acestuia devine vocea lui Pasolini, iar la apariția unor beduini declară că „se vede pe sine în ei”. Un superb moment în care Ferrara colaborează - post-mortem - cu autorul Pasolini, care însă a scris parabola fără să intenționeze să o și filmeze.

„Pasolini” ne cucerește însă în al treilea act, care începe cu o cină la care este invitat actorul Ninetto Davoli, jucat de Riccardo Scamarcio și soția acestuia. Pier Paolo începe să îi povestească un scenariu, iar Ferrara începe să îl ilustreze. Un Ninetto Davoli îmbătrânit joacă rolul principal din această poveste - Epifanio, care cutreieră globul pământesc urmărind o stea căzătoare care l-ar duce înspre un nou Mesia. Piesa de rezistență a acestei scurte reimaginări a scenariului lui Pasolini este secvența Sodomei, populat doar de homosexuali și lesbiene, care trăiesc separat, dar se reunesc o noapte pe an într-o orgie (pentru a propăși specia, cum s-ar spune). Regizorul părăsește apoi destul de brusc localul, bucuros că a reușit să-și ducă la capăt povestea și oarecum evitând să primească un răspuns. Agață apoi un tânăr hustler de pe stradă, care însă îl conduce într-o capcană. Secvența morții este relativ brutală (Ferrara este totuși destul de potolit), iar sfârșitul personajului este în aceeași măsură tragic și stupid (cel puțin în această versiune, care ignoră diverse teorii conspirative). Unul dintre ultimele cadre este devastator, în primul rând prin lungimea sa și prin strigătul de durere prelungit al mamei lui Pasolini odată ce primește vestea că fiul său a murit. 

Rating: (aproape) 4/5

Nymphomaniac: Volume II (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume II

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stellan Skarsgård, Stacy Martin, Shia LaBoeuf, Jamie Bell, Mia Goth, Udo Kier, Willem Dafoe

Îmi face mai puțină plăcere să scriu despre ”Nymphomaniac: Volumul II” decât despre prima parte. Dacă aceea era o fantezie, dar cu un narativ destul de clar, volumul al II-lea este mult mai apăsător, atmosfera este mult mai întunecată, aventurile personajului principal sunt mult mai puțin amuzante sau incitante. Primul capitol (al cincilea în cronologia celor două volume alăturate), cel în care apare Jamie Bell în chip de torționar erotic, pare prea lung, iar unele dintre secvențele din bucățile ulterioare par tăiate prea agresiv la montaj. De asemenea, personajul lui Stellan Skarsgård suferă câteva schimbări. În primul rând, chiar dacă scenele de dialog dintre el și Gainsbourg sunt încă foarte bune (iar spectatorul oscilează de la o scenă la alta între căruia dintre ei să îi dea dreptate), ele sunt din ce în ce mai rare și din ce în ce mai puțin digresioniste (adică Bach primește un episod întreg și Beethoven nimic?). Iar Seligman însuși devine progresiv mai antipativ, până când ajunge să se reveleze ca fiind adevăratul villain al poveștii. ”Volumul II” nu mai este o joacă. Lumea îi întoarce fața lui Joe, supunând-o la o întreagă serie de decepții și umilințe, iar Joe însuși întoarce fața lumii. Lars von Trier revine în zona lui „de confort”, undeva între Tarkovski (hai să numărăm referințele, de la Andrei Rubliov la Oglinda) și romantismul german (vezi secvența cea mai reușită, cea a copacului din vârful muntelui, desprins parcă dintr-o pictură a secolului al XIX-lea). 

Se pune problema dacă, puse cap la cap, cele două părți ar forma un tot unitar și dacă această grandioasă epopee a unei nimfomane trebuie judecat ca un singur film sau nu. Evident, nu se poate vorbi despre volumul II fără să vorbești despre primul. O întrebare mai pertinentă (și mai dificilă) este dacă putem să vorbim despre ”Nymphomaniac”, întreg sau pe părți, fără să încercăm să înțelegem ce loc ocupă acest film în filmografia lui von Trier. Uneori mai în glumă, alteori mai serios, von Trier face auto-trimiteri la majoritatea filmelor sale, cel puțin de la „Breaking the Waves” încoace. De exemplu, Jerome îi cere lui Joe să se culce (și) cu alți bărbați, aceeași cerere pe care Stellan Skarsgård i-o adresează lui Emily Watson. Doctrina rigidă a nimfomanelor din prima parte pare să reflecte principiile Dogma '95. Scenele de sex hardcore din „Idioții”, atât de scandaloase la acea vreme, au devenit parcă o apariție banală la von Trier. Și, bineînțeles, există reluarea (ironica?) a secvenței de deschidere din ”Antichrist”, cu aceeași coloană sonoră. Impresia pe care o lasă este că ar încerca, dintr-o lovitură, să facă tabula rasa cu aproape două decenii de filme. 

Dar se întâmplă și altceva aici. ”Nymphomaniac” nu este numai un joc de-a ghicitul și număratul auto-referințelor. Von Trier vorbește și despre modul în care filmele sale au fost percepute și despre toate controversele pe care acestea le-au general. ”Nymphomaniac” este primul său film după auto-cenzura pe care și-a impus-o, în urma declarațiilor... nefericite pe care le-a făcut la Cannes. Și e evident că von Trier are, totuși, ceva de spus în public. Discuțiile dintre Joe și Seligman sunt adevărate „declarații de presă” - despre rasism (discuția despre „negrotei” pare să apere criticile aduse lui Manderlay), misoginism (ca răspuns la acuzațiile primite de ”Antichrist”) și, evident, antisemitism vs. antisionism, exact ceea ce l-a băgat în încurcătură in the first place. E clar că ”Nymphomaniac” nu este un film despre o nimfomană, despre aventurile ei sexuale, despre modul în care societatea o percepe etc. etc. etc. Cu atât mai puțin nu este un film despre dragoste sau despre depresie. În schimb, Lars von Trier își scindează personalitatea între Joe și Seligman și, pe parcursul a peste 4 ore (în versiunea pe care am văzut-o noi) poartă o conversație cu sine însuși. Și trebuie să recunosc că, oricât de schizofrenic sună, von Trier pare extrem de lucid în privința sa. Își cunoaște punctele forte, știe când a greșit și recunoaște că există momente în care, ca om sau ca regizor, pur și simplu nu se poate abține. Cu ”Nymphomaniac” își declară dreptul de a face ce fel de filme vrea, iar efectul asupra spectatorului (1/2 repulsie, 1/2 fascinație) este probabil cel pe care și-l dorește de fiecare dată.

Rating (pentru ambele volume, luate la un loc): 4.5/5

John Carter (SUA, 2012)

John Carter

(SUA, 2012)

Regia: Andrew Stanton

Cu: Taylor Kitsch, Lynn Collins, Willem Dafoe, Mark Strong, Ciarán Hinds

Rating: 2.5/5

”John Carter” apare pe ecrane după o campanie de marketing foarte prost gândită, care uita să menționeze originile literare ale poveștii (o serie de romane ale lui Edgar Rice Burroughs, relativ importante în istoria literaturii SF) și făcea totul să pară ca un rip-off după ”Conan the Barbarian”. Nu că rezultatul final ar fi ceva spectaculos. Pe scurt, John Carter este un veteran al Războiului Civil American, care se trezește brusc transportat pe o planetă străină (Marte, lucru care probabil ar fi trebuit precizat undeva în materialele de promovare). Aici intră direct în mijlocul unui alt război civil, în care va lupta de partea cea dreaptă (care, întâmplător, este condusă de o prințesă atrăgătoare).

”John Carter” este primul film live action al lui Andrew Stanton, al cărui cel mai bun film de până acum este ”Finding Nemo”, iar cel mai lăudat este ”WALL-E”. Fan declarat al cărților și posesor a două premii Oscar, Stanton părea o alegere fericită pentru acest prim blockbuster potențial al anului. E greu de zis unde a eșuat de fapt. Personal, nu m-a deranjat nici excesul de expozițiune (durează vreo jumătate de oră până să se întâmple cu adevărat ceva), nici faptul că sunt cam multe personaje pe care trebuie să le ții minte, nici referințele religioase extrem de evidente și nici faptul că se puteau lejer amputa 20 de minute, pentru un pacing ceva mai sprințar. Poate e un efect combinat al toturor acestora. Poate că filmul nu convinge pentru că l-am văzut parcă deja de atâtea ori, uneori cu rezultate mult mai bune.

Cel mai probabil, însă, este vina lui Stanton, care se mulțumește să regizeze by the numbers, inducând spectatorului acea stare de blazare care a devenit răspunsul standard la aproape orice blockbuster. Sigur, filmul pare să aibă un design și s-a investit mult în efecte speciale, dar nu se percepe dorința de a da publicului ceva nou, ceva cu adevărat entertaining. Filmul are secvențe reușite, set pieces atent construite (se remarcă confruntarea din arenă), dar, în final, sub povara distribuției previzibile (Mark Strong, Ciarán Hinds) și a alegerilor regizorale neinspirate, se constituie ca o simplă oportunitate ratată. Poate se va remedia ceva într-un eventual sequel, dacă Disney va considera acest lucru rentabil.