True Grit
(SUA, 2010)
Regia: Joel & Ethan Coen
Cu: Jeff Bridges, Hailee Steinfeld, Matt Damon, Josh Brolin, Barry Pepper
Rating: 3.5/5
Nu demult scriam despre prima ecranizare după romanul lui Charles Portis și anume primul ”True Grit”, regizat de Henry Hathaway în 1969, cu John Wayne în rolul „justițiarului” bețivan Rooster Cogburn. În mare, filmul fraților Coen păstrează cadrul de bază al poveștii, deși se pare că este o adaptare mult mai fidelă a romanului. Dacă filmul cu John Wayne arăta ca un western obișnuit, aproape de duzină, care a fost un pic supra-estimat grație nevoii de a-l recompensa pe Wayne cu un Oscar înspre finalul unei extraordinare cariere, filmul fraților Coen arată ca o adaptare literară de prestigiu, care este în același timp o întoarcere în trecut, o poveste despre crimă, pedeapsă și răzbunare și parțial o satiră socială. Și din acest aspect literar al filmului provin, în egală măsură, lucrurile bune și cele mai puțin bune la acest film.
În primul rând, Joel și Ethan se dovedesc niște abili „orchestratori” cinematografici. Luând scenele-cheie din roman (și, eventual din filmul original) și adăugând câteva de la ei (omul cu blana de urs, cadavrul spânzurat pe o cracă foarte înaltă etc.) și le împletesc pe toate acestea într-un mod firesc, natural, reușind câteva tranziții foarte reușite. Sunt ajutați aici și de muzica lui Carter Burwell, dar mai ales de imaginea lui Roger Deakins (colaborator fidel). Chiar dacă aceasta nu este cea mai de seamă operă a acestuia din urmă (deși probabil va primi un Oscar pentru ea), Deakins reușește să dea filmului un aspect pictural, epic, pe alocuri, dar este cu adevărat genial în scenele care se petrec în pădure, pe zăpadă, sau în scenele mai „intime”, în doar două sau trei personaje, noaptea la lumina unui singur foc mic.
Deși au antecedente de pranksteri și au înclinații către experimentul narativ (vezi mai ales recentele ”No Country for Old Men” și ”A Serious Man”), frații Coen sunt foarte capabili să spună o poveste straightforward, iar ”True Grit” este dovada. Lipsesc aici ambiguitățile, influența divină, dimensiunea mitologică sau elipsele narative. Povestea este ce este, iar frații se mulțumesc să o spună cum cred ei mai bine. Nu există multă ambiție în spatele acestui film, dar probabil că nici nu ar trebui să fie. Și, ca rezultat, chiar și atunci când filmul nu funcționează așa cum ar trebui, el rămâne o ecranizare a unei povești frumoase, bine filmate și avem garanția că va urma, imediat, măcar o scenă bine făcută, surprinzătoare, marca frații Coen. Față de „original”, ei reușesc, totuși, un film mai onest, mai personal, care se preocupă de modul în care relațiile dintre personaje (în special cele trei principale: Rooster, Mattie și LaBoeuf) se schimbă și devin mai puternice de la o scenă la cealaltă.
Însă cel mai mare câștig al noii ecranizări (față de cea veche), este distribuția. Să-i comparăm! În primul rând, Hailee Steinfeld primește un rol mult mai bine scris decât Kim Darby. Ambițioasa și inteligenta fată de 14 ani, care își dorește reglarea conturilor tatălui său (la propriu și la figurat) este un personaj mult mai central și mult mai solid în acest nou film. Iar faptul că Steinfeld are vârsta personajului pe care îl joacă este un mare atu. Jeff Bridges probabil că nu este o legendă a ecranului în măsura în care John Wayne este, dar îndrăznește să meargă mult mai departe cu rolul lui Rooster Cogburn decât The Duke, care nu s-a abătut prea mult de la personajul său clasic. Adevărata îmbunătățire este Matt Damon, în rolul ranger-ului texan LaBoeuf, care este excepțional și este grozav să vedem ce poate face un actor adevărat cu acest rol, în locul unui cântăreț de country. În continuarea distribuție, îi avem pe Josh Brolin, care își construiește foarte distractiv micul, dar importantul său rol și pe Barry Pepper (care joacă un personaj numit Lucky Ned Pepper), care amintește oarecum de interpretul rolului echivalent, un tânăr Robert Duvall.
”True Grit” este un western care își ridică pălăria în fața clasicelor genului. Este ceva mai dur pe alocuri și nu se sfiește de la imagini mai neplăcute, dar, în esență, este făcut „ca la carte”, cu câteva invențiuni marca Coen Bros. Are în plus mult umor și o distribuție de invidiat. A fost supraestimat de unii și poate că 10 nominalizări la Oscar sunt un pic cam mult. Dar e bine că mai apare din când în când un asemenea film. Ne amintește că western-ul este un gen care merită încă explorat. Aș fi vrut numai ca frații Coen să meargă mai departe cu o poveste care le oferă mult spațiu de manevră.
Posts
