Showing posts with label Ethan Coen. Show all posts
Showing posts with label Ethan Coen. Show all posts

Tuesday, December 10, 2013

Inside Llewyn Davis (SUA/Franța, 2013)

Inside Llewyn Davis
(SUA/Franța, 2013)


Regia: Joel & Ethan Coen
Cu: Oscar Isaac, Carey Mulligan, Justin Timberlake, John Goodman, F. Murray Abraham

Rating: 4/5

Premiat cu Grand Prix la Cannes anul acesta, filmul ne oferă încă un exemplu de protagonist din tipologia preferată a fraților Coen: ratatul căruia i se întâmplă lucruri nasoală, fără niciun motiv. Llewyn Davis este un cântăreț de folk în Greenwich Village, New York la începutul anilor '60, care - în ciuda talentului real - nu reușește să-și demareze cariera. Vedem aproximativ o săptămână din viața lui - cea în care, probabil, va lua decizia dacă merită să continue în aceeași direcție sau să își abandoneze visurile - pe care o petrece certându-se cu prieteni vechi și noi, petrecând aproape fiecare noapte pe o altă canapea, în eterna căutare a unui bacșiș, unui gig, unei audiții...



”Inside Llewyn Davis” este cel mai melancolic film al fraților Coen. Până și în ”No Country for Old Men” tristețea șerifului era „temperată” de elementele de thriller, noir sau western inserate în scenariu. Nimic de genul aici. Și nici excentricitățile obișnuite ale Coenilor - cu excepția lui John Goodman, pe care probabil îl lasă să facă ce vrea el de fiecare dată. (Aici, el este un cântăreț de jazz care îl terorizează pe Llewyn pe parcursul unei lungi călătorii cu mașina înspre Chicago.) Iar deși frații nu sunt la fel de cruzi cu personajul lor principal cum sunt cu cel din ”A Serious Man”, este clar că Llewyn Davis nu are nicio șansă la succes. Aici intervine Oscar Isaac, pentru care acesta este rolul carierei sale (de până acum) și de care se achită cu brio. O mare parte din succesul filmului se datorează modului în care acesta interpretează un personaj destul de antipatic de fapt și uneori egoist, dar pasionat de arta sa, foarte talentat, însă înconjurat de mediocrități sau de persoane care nu îl apreciază la adevărata valoare.


Era oarecum de așteptat ca Coenii să apeleze la unul dintre motivele lor preferate - pisica lui Schrodinger (vezi și ”The Man Who Wasn't There” și ”A Serious Man”). Sigur, de data aceasta celebrul exercițiu de gândire cu pisica închisă într-o cutie care este în același timp vie și moartă nu mai este enunțat, dar Llewyn este constant în compania unei pisici tărcate, care este sau nu este aceeași pisică pe care trebuie să o restituie prietenilor săi din Upper East Side. La sfârșit aflăm că pisica se numește Ulise, aluzie la mitul preferat al fraților Coen. Impresia mea este, însă, că în ”Inside Llewyn Davis”, ei își deconstruiesc propria interpretare a mitului pe care o dau în ”O, Brother, Where Art Thou?” (un alt film cu atmosferă de folk). Llewyn Davis este un Ulise patetic, care nu pare să știe încotro se îndreaptă. Mai mult, frații Coen forțează povestea într-o structură ciclică - mai mult Sisif decât Ulise. Momentul-cheie ar fi cel în care Llewyn trece cu mașina pe lângă orașul unei foste iubite (cu care a aflat recent că are un copil) și nu oprește. Ceea ce ar putea însemna că nu recunoaște proverbialul drum spre casă... Dar, pe de altă parte, existența acestui „drum” către fericire ar însemna că Universul nu este atât de random pe cât ni-l prezintă frații Coen. 


Descris astfel, filmul ar putea părea deprimant și cinic, dar vă asigur că nu este doar atât. Dincolo de povestea propriu-zisă, pentru frații Coen acest film este un prilej de a vizita New York-ul anului 1961, pe care operatorul de imagine Bruno Delbonnel îl filmează „spălăcit”, în nuanțe atenuate de gri, verde și maro, creând imagini îmbibate în nostalgie, dar palpabile în același timp. Acesta este background-ul în care se va naște un val de interpreți folk, care va prinde ulterior aripi (odată cu apariția lui Dylan, Joan Baez etc. și impulsionat de mișcarea hippie). Nu este întâmplător că acțiunea se petrece în această perioadă de timp. Llewyn Davis a investit deja mulți ani în muzică și a suferit mult (nu toate din vina lui), încât a ajuns, după cum chiar el ne spune, să se simtă „obosit”, înainte ca valul să fi pornit. El este omul potrivit, în locul potrivit, dar nu chiar la momentul potrivit. Cu toate acestea, cântecele de pe coloana sonoră sunt cireașa de pe tot și cel mai îndrăgibil element al filmului. Multe dintre ele sunt compoziții originale și sunt interpretat chiar de Oscar Isaac, alături de partenerii săi de ecran - Justin Timberlake, Carey Mulligan sau Adam Driver.


Friday, February 25, 2011

True Grit (SUA, 2010)

True Grit
(SUA, 2010)


Regia: Joel & Ethan Coen
Cu: Jeff Bridges, Hailee Steinfeld, Matt Damon, Josh Brolin, Barry Pepper

Rating: 3.5/5

Nu demult scriam despre prima ecranizare după romanul lui Charles Portis și anume primul ”True Grit”, regizat de Henry Hathaway în 1969, cu John Wayne în rolul „justițiarului” bețivan Rooster Cogburn. În mare, filmul fraților Coen păstrează cadrul de bază al poveștii, deși se pare că este o adaptare mult mai fidelă a romanului. Dacă filmul cu John Wayne arăta ca un western obișnuit, aproape de duzină, care a fost un pic supra-estimat grație nevoii de a-l recompensa pe Wayne cu un Oscar înspre finalul unei extraordinare cariere, filmul fraților Coen arată ca o adaptare literară de prestigiu, care este în același timp o întoarcere în trecut, o poveste despre crimă, pedeapsă și răzbunare și parțial o satiră socială. Și din acest aspect literar al filmului provin, în egală măsură, lucrurile bune și cele mai puțin bune la acest film.


În primul rând, Joel și Ethan se dovedesc niște abili „orchestratori” cinematografici. Luând scenele-cheie din roman (și, eventual din filmul original) și adăugând câteva de la ei (omul cu blana de urs, cadavrul spânzurat pe o cracă foarte înaltă etc.) și le împletesc pe toate acestea într-un mod firesc, natural, reușind câteva tranziții foarte reușite. Sunt ajutați aici și de muzica lui Carter Burwell, dar mai ales de imaginea lui Roger Deakins (colaborator fidel). Chiar dacă aceasta nu este cea mai de seamă operă a acestuia din urmă (deși probabil va primi un Oscar pentru ea), Deakins reușește să dea filmului un aspect pictural, epic, pe alocuri, dar este cu adevărat genial în scenele care se petrec în pădure, pe zăpadă, sau în scenele mai „intime”, în doar două sau trei personaje, noaptea la lumina unui singur foc mic. 


Deși au antecedente de pranksteri și au înclinații către experimentul narativ (vezi mai ales recentele ”No Country for Old Men” și ”A Serious Man”), frații Coen sunt foarte capabili să spună o poveste straightforward, iar ”True Grit” este dovada. Lipsesc aici ambiguitățile, influența divină, dimensiunea mitologică sau elipsele narative. Povestea este ce este, iar frații se mulțumesc să o spună cum cred ei mai bine. Nu există multă ambiție în spatele acestui film, dar probabil că nici nu ar trebui să fie. Și, ca rezultat, chiar și atunci când filmul nu funcționează așa cum ar trebui, el rămâne o ecranizare a unei povești frumoase, bine filmate și avem garanția că va urma, imediat, măcar o scenă bine făcută, surprinzătoare, marca frații Coen. Față de „original”, ei reușesc, totuși, un film mai onest, mai personal, care se preocupă de modul în care relațiile dintre personaje (în special cele trei principale: Rooster, Mattie și LaBoeuf) se schimbă și devin mai puternice de la o scenă la cealaltă.


Însă cel mai mare câștig al noii ecranizări (față de cea veche), este distribuția. Să-i comparăm! În primul rând, Hailee Steinfeld primește un rol mult mai bine scris decât Kim Darby. Ambițioasa și inteligenta fată de 14 ani, care își dorește reglarea conturilor tatălui său (la propriu și la figurat) este un personaj mult mai central și mult mai solid în acest nou film. Iar faptul că Steinfeld are vârsta personajului pe care îl joacă este un mare atu. Jeff Bridges probabil că nu este o legendă a ecranului în măsura în care John Wayne este, dar îndrăznește să meargă mult mai departe cu rolul lui Rooster Cogburn decât The Duke, care nu s-a abătut prea mult de la personajul său clasic. Adevărata îmbunătățire este Matt Damon, în rolul ranger-ului texan LaBoeuf, care este excepțional și este grozav să vedem ce poate face un actor adevărat cu acest rol, în locul unui cântăreț de country. În continuarea distribuție, îi avem pe Josh Brolin, care își construiește foarte distractiv micul, dar importantul său rol și pe Barry Pepper (care joacă un personaj numit Lucky Ned Pepper), care amintește oarecum de interpretul rolului echivalent, un tânăr Robert Duvall.


”True Grit” este un western care își ridică pălăria în fața clasicelor genului. Este ceva mai dur pe alocuri și nu se sfiește de la imagini mai neplăcute, dar, în esență, este făcut „ca la carte”, cu câteva invențiuni marca Coen Bros. Are în plus mult umor și o distribuție de invidiat. A fost supraestimat de unii și poate că 10 nominalizări la Oscar sunt un pic cam mult. Dar e bine că mai apare din când în când un asemenea film. Ne amintește că western-ul este un gen care merită încă explorat. Aș fi vrut numai ca frații Coen să meargă mai departe cu o poveste care le oferă mult spațiu de manevră.

Top 10 Coen Bros.

Acuma am ajuns acasă după ”True Grit”, ultimul film semnat Joel & Ethan Coen. Am să-mi las reveiw-ul la copt până dimineața, dar între timp, să trecem în revistă cele mai bune 10 din cele 15 lungmetraje ale fraților...

That's, like, only half the Oscar we've got... so far!

1. No Country for Old Men
2. Barton Fink
3. Fargo
4. Miller's Crossing
5. Blood Simple
6. The Big Lebowski
7. The Ladykillers
8. A Serious Man
9. Raising Arizona
10. True Grit