Contagion (SUA/EAU, 2011)

Contagion

(SUA/EAU, 2011)

Regia: Steven Soderbergh

Cu: Matt Damon, Jude Law, Laurence Fishburne, Kate Winslet, Gwyneth Paltrow, Marion Cotillard, John Hawkes, Elliott Gould, Bryan Cranston

Rating: 3.5/5

”Contagion” este un film destul de tipic pentru Soderbergh. Realizat foarte metodic, calculat, cu atât de multe vedete încât nu poți spune că există roluri principale și secundare, filmul relatează izbucnirea și evoluția unei epidemii de gripă care se răspândește rapid pe întregul glob. Personajele care apar sunt oameni de știință (în principiu americani, dar și Marion Cotillard) care încearcă să găsească un leac sau un vaccin, agenți guvernamentali care trebuie să impună cele mai grele măsuri, dar și oameni obișnuiți, așa, pentru empatie, precum personajul lui Matt Damon, imun la virus, sau cel al lui Jude Law, un blogger-„profet” care încearcă să scoată niște bani din toată treaba asta.

În principiu, îmi place Soderbergh (inclusiv filmele alea cu două cifre după titlu). ”Contagion” mi-a amintit cel mai mult de ”Traffic”, un film mai bun, cu mai multe idei, mai puține nume mari și mai mult loc pentru acestea să se desfășoare (dezavantajul este că filmul durează aproape două ore și jumătate). ”Contagion” își revendică virtuozitatea (sau, mă rog, aparența de virtuozitate) de la seria ”Ocean's 11”, iar faptul că filmul trece destul de repede de la un eveniment la altul și prezintă mai multe lucruri care au loc în același timp compensează pentru absența unui fir narativ principal.

Totuși, cred că Soderbergh și scenaristul său Scott Z. Burns (”The Bourne Ultimatum”) nu au reușit să gestioneze foarte bine toate istoriile paralele în a două jumătate a filmului, astfel încât unele personaje primesc scene inutile (precum întâlnirea cercetătoarei jucate de Jennifer Ehle cu tatăl ei în spiral), în timp ce alte personaje, ale căror acțiuni păreau interesante la început, sunt ignorate pe parcurs (Marion Cotillard este uitată chiar de tot, revenind doar în final). E imposibil să știm cât din film a căzut la montaj, dar este clar că aceste ezitări din ultima parte a filmului deranjează. Pe de altă parte, am apreciat că aproape toate poveștile au fost lăsate „în aer”, la fel cum niciuna nu a primit o introducere propriu-zisă. 

The Adjustment Bureau (SUA, 2011)

The Adjustment Bureau

(SUA, 2011)

Regia și Scenariul (după Philip K. Dick): George Nolfi

Cu: Matt Damon, Emily Blunt, Terence Stamp, Anthony Mackie

Rating: 2.5/5

Poster-ul de mai sus este unul dintre cele mai bune din ultima vreme. Deși Damon și Blunt cam par lipiți peste un fundal, nu se poate nega eleganța design-ului și folosirea inteligentă a culorilor. Mai mult, poster-ul face o trewabă foarte bună din a-ți explica, foarte pe scurt, despre ce este vorba în film și care e atmosfera generală pe care acesta ar trebui să o aibă: literele în perspectivă (à la ”North by Northwest”) și impresionantele umbre uriașe creionează ideea unei lumi paralele, conduse din umbră, dar, într-un fel, este evident că filmul nu este unul prea serios. Trailer-ele pentru „Gardienii destinului” (traducere la limita bizară a titlului original) sunt mult mai puțin eficiente decât acest poster. De fapt, sunt chiar banale. Dar, evident, și filmul ajunge să fie la fel de banal.

În ”The Adjustment Bureau”, Matt Damon (care în ultima vreme este mai prolific pe ecran decât Nicolas Cage, numai că în filme mai bune) este un candidat pentru postul de senator al Statului New York. Este genul de liberal idealizat care nu există decât în visurile umede ale celebrităților și activiștilor, dar asta este ok. Lucrurile se schimbă odată ce începe să o tot întâlnească pe Elise și odată cu apariția ulterioară a unor misterioși bărbați îmbrăcați la costum, care posedă puteri paranormale și sunt responsabili (ca să nu zic obsedați) de îndeplinirea unui misterios Plan.

Philip K. Dick este aproape sinonim cu revoluția în materie de SF. ”Blade Runner”, ”Total Recall” și ”Minority Report” sunt pietre de hotar în istoria genului și unele dintre cele mai bune filme ale epocilor în care au fost făcute. Dar dacă deceniile precedente au începute cu respectivele adaptări monumentale după Dick, anilor 2010 li se oferă o adaptare minoră, acest ”The Adjustment Bureau”, care este amuzant, sigur, dar în final ineficient și, la propriu și la figurat, nu duce nicăieri. Happy-end-ul pare absolut improvizat, după ce  energia creatoare a fost deja epuizată pe „twist”-urile care nu se abat prea mult de la clișeele unui astfel de film. Termene de comparație sunt destule, dar acestea nu sunt cele trei filme menționate mai sus. Mai degrabă, ”The Adjustment Bureau” e undeva între filmele lui Richard Kelly (”Donnie Darko”, dar mai ales recentul ”The Box”) și ”Wanted”, insipida fantezie comic-book cu Angelina Jolie și James McAvoy (a, da, și Morgan Freeman!).

Pentru un film de debut (George Nolfi mai mult a scris până acum), ”The Adjustment Bureau” nu e rău, dar nici nu se remarcă. Ca producție de serie a industriei, mimează destul de bine un film de serie B și, grație în special celor doi interpreți din rolurile principale și apariție de rigoare a unui character actor de marcă (în cazul de față, Terence Stamp), nu uită să fie amuzant și lejer.

Inside Job (SUA, 2010)

Inside Job

(SUA, 2010)

Regia: Charles Ferguson

Narator: Matt Damon

Rating: 3.5/5

”Inside Job” este documentarul care va câștiga Oscar-ul mâine noapte (dacă nu cumva ”Exit Through the Gift Shop” va produce surpriza serii). Subiectul său este criza economică globală și factorii care au contribuit, timp de un sfert de secol, la crearea climatului economic propice pentru apariția și expansiunea rapidă a acesteia. Narat de Matt Damon, filmul se opune deregularizării sistemului financiar și prezintă multe interviuri cu analiști, specialiști, responsabili și vinovați pentru ceea ce s-a întâmplat. 

Filmul începe „frumos”, cu un prolog despre situația Islandei, o țară zice-se prosperă acum 10 ani, care a decăzut în urma unor decizii politice neinspirate, care au culminat cu falimentul a trei bănci privatizate. De la acest exemplu foarte elocvent, filmul trece, odată cu începutul genericului, la starea Statelor Unite, unde mecanismele crizei sunt prezentate mult mai în amănunt și sunt cele care au cauzat criza la nivel global. Pe parcursul său, filmul rămâne eficient, poate datorită prezentării ușor aride a faptelor, în stil powerpoint. Cele mai multe interviuri sunt bine realizate, iar cei intervievați sunt strânși cu ușa într-un mod respectuos, dar care nu îi face deloc să pară mai puțin ridicoli. Singurul dezavantaj este numărul mare de persoane care au refuzat să fie intervievați, deși unii dintre ei au „ocazia” să vorbească grație înregistrărilor cu depozițiile lor în fața Congresului American.

Deși impresia generală pe care o lasă este de opoziție a politicilor de după 2001, până în 2008 (adică anii George W. Bush), filmul este, de fapt, surprinzător de imparțial, arătând care este vina fiecărui președinte de la Reagan încoace și criticând aspru, în final, lipsa de hotărâre a lui Obama în a lua măsurile necesare. Informațiile pe care le primim pe parcursul celor peste 100 de minute, uneori cu ajutorul unor grafice, alteori pe fundalul unei melodii pop cunoscute folosită ironic (două device-uri pe care le detest), nu sunt în totalitate noi (cel puțin pentru mine sau orice a văzut „Wall Street 2”), dar ”Inside Job” le face mai clare. Nu este un film esențial, dar este un reportaj de investigație informativ și bine făcut. Nu merită nici Oscar-ul, dar nici nu avea șanse să nu fie nominalizat.

True Grit (SUA, 2010)

True Grit

(SUA, 2010)

Regia: Joel & Ethan Coen

Cu: Jeff Bridges, Hailee Steinfeld, Matt Damon, Josh Brolin, Barry Pepper

Rating: 3.5/5

Nu demult scriam despre prima ecranizare după romanul lui Charles Portis și anume primul ”True Grit”, regizat de Henry Hathaway în 1969, cu John Wayne în rolul „justițiarului” bețivan Rooster Cogburn. În mare, filmul fraților Coen păstrează cadrul de bază al poveștii, deși se pare că este o adaptare mult mai fidelă a romanului. Dacă filmul cu John Wayne arăta ca un western obișnuit, aproape de duzină, care a fost un pic supra-estimat grație nevoii de a-l recompensa pe Wayne cu un Oscar înspre finalul unei extraordinare cariere, filmul fraților Coen arată ca o adaptare literară de prestigiu, care este în același timp o întoarcere în trecut, o poveste despre crimă, pedeapsă și răzbunare și parțial o satiră socială. Și din acest aspect literar al filmului provin, în egală măsură, lucrurile bune și cele mai puțin bune la acest film.

În primul rând, Joel și Ethan se dovedesc niște abili „orchestratori” cinematografici. Luând scenele-cheie din roman (și, eventual din filmul original) și adăugând câteva de la ei (omul cu blana de urs, cadavrul spânzurat pe o cracă foarte înaltă etc.) și le împletesc pe toate acestea într-un mod firesc, natural, reușind câteva tranziții foarte reușite. Sunt ajutați aici și de muzica lui Carter Burwell, dar mai ales de imaginea lui Roger Deakins (colaborator fidel). Chiar dacă aceasta nu este cea mai de seamă operă a acestuia din urmă (deși probabil va primi un Oscar pentru ea), Deakins reușește să dea filmului un aspect pictural, epic, pe alocuri, dar este cu adevărat genial în scenele care se petrec în pădure, pe zăpadă, sau în scenele mai „intime”, în doar două sau trei personaje, noaptea la lumina unui singur foc mic. 

Deși au antecedente de pranksteri și au înclinații către experimentul narativ (vezi mai ales recentele ”No Country for Old Men” și ”A Serious Man”), frații Coen sunt foarte capabili să spună o poveste straightforward, iar ”True Grit” este dovada. Lipsesc aici ambiguitățile, influența divină, dimensiunea mitologică sau elipsele narative. Povestea este ce este, iar frații se mulțumesc să o spună cum cred ei mai bine. Nu există multă ambiție în spatele acestui film, dar probabil că nici nu ar trebui să fie. Și, ca rezultat, chiar și atunci când filmul nu funcționează așa cum ar trebui, el rămâne o ecranizare a unei povești frumoase, bine filmate și avem garanția că va urma, imediat, măcar o scenă bine făcută, surprinzătoare, marca frații Coen. Față de „original”, ei reușesc, totuși, un film mai onest, mai personal, care se preocupă de modul în care relațiile dintre personaje (în special cele trei principale: Rooster, Mattie și LaBoeuf) se schimbă și devin mai puternice de la o scenă la cealaltă.

Însă cel mai mare câștig al noii ecranizări (față de cea veche), este distribuția. Să-i comparăm! În primul rând, Hailee Steinfeld primește un rol mult mai bine scris decât Kim Darby. Ambițioasa și inteligenta fată de 14 ani, care își dorește reglarea conturilor tatălui său (la propriu și la figurat) este un personaj mult mai central și mult mai solid în acest nou film. Iar faptul că Steinfeld are vârsta personajului pe care îl joacă este un mare atu. Jeff Bridges probabil că nu este o legendă a ecranului în măsura în care John Wayne este, dar îndrăznește să meargă mult mai departe cu rolul lui Rooster Cogburn decât The Duke, care nu s-a abătut prea mult de la personajul său clasic. Adevărata îmbunătățire este Matt Damon, în rolul ranger-ului texan LaBoeuf, care este excepțional și este grozav să vedem ce poate face un actor adevărat cu acest rol, în locul unui cântăreț de country. În continuarea distribuție, îi avem pe Josh Brolin, care își construiește foarte distractiv micul, dar importantul său rol și pe Barry Pepper (care joacă un personaj numit Lucky Ned Pepper), care amintește oarecum de interpretul rolului echivalent, un tânăr Robert Duvall.

”True Grit” este un western care își ridică pălăria în fața clasicelor genului. Este ceva mai dur pe alocuri și nu se sfiește de la imagini mai neplăcute, dar, în esență, este făcut „ca la carte”, cu câteva invențiuni marca Coen Bros. Are în plus mult umor și o distribuție de invidiat. A fost supraestimat de unii și poate că 10 nominalizări la Oscar sunt un pic cam mult. Dar e bine că mai apare din când în când un asemenea film. Ne amintește că western-ul este un gen care merită încă explorat. Aș fi vrut numai ca frații Coen să meargă mai departe cu o poveste care le oferă mult spațiu de manevră.