Showing posts with label Jonah Hill. Show all posts
Showing posts with label Jonah Hill. Show all posts

Sunday, January 12, 2014

The Wolf of Wall Street (SUA, 2013)

The Wolf of Wall Street
(SUA, 2013)


Regia: Martin Scorsese
Cu: Leonardo DiCaprio, Jonah Hill, Margot Robbie, Kyle Chandler, Rob Reiner, Matthew McConaughey

Rating: 4/5

Lupul de pe Wall Street este un spectacol al exceselor. Sex, droguri, senzații tari de tot felul, tranzacții financiare și escrocherii - acestea sunt coordonatele la care Scorsese raportează viața lui Jordan Belford, broker de pe Wall Street și definiția capitalistului amoral, pe ale cărui memorii (cu același titlu) le ecranizează. Pe parcursul celor trei fucking ore de proiecție, veți avea ocazia să vedeți secvențe cu potențial antologic precum nenumărate petreceri de birou în care pitici sunt aruncați la ține sau stripperițe se iau la bătaie pentru distracția brokerilor, lungi discursuri à la Gordon Gekko, Jonah Hill înghițind un peștișor de acvariu sau o supradoza de Metaqualonă care devine un epic set-piece comedic, care durează aproximativ 15-20 de minute.


Filmul este un prilej pentru fiecare interpret să își etaleze talentele. Jonah Hill continuă traiectul ascendent al carierei sale, chiar dacă aici nu se îndepărtează foarte mult de rolurile de stoner care l-au consacrat în producțiile lui Judd Apatow. Matthew McConaughey apare în două-trei scene chiar la început, pe care probabil le improvizează, enunțând „regulile jocului” după care trăiesc brokerii de pe Wall Street. În rolul tatălui lui Belford, poreclit Mad Max, semnalăm reîntâlnirea cu Rob Reiner - importanța acestul personaj în economia filmului este minimă, dar ne bucurăm de revedere. O revelație (sau, cel puțin, o actriță de care habar n-aveam până acum) este Margot Robbie, care face o treabă excelentă în rolul soției focoase a lui Jordan Belford. Din punctul meu de vedere, cu ajutorul ei reușește Scorsese să spargă fațada hedonistă a filmului - dacă în primele imagini în care apare, Robbie pozează efectiv ca un model prezentând o colecție de lenjerie intimă, pentru ca mai apoi să devină stereotipa soție cicălitoare (cu accent & everything...), în final ea este unul dintre principalele instrumente ale căderii lui Belford (voiam să zic prăbușire, dar nu e chiar așa de dramatic) și singura „victimă” a acestuia pe care ajungem să o cunoaștem cu adevărat. Cât despre DiCaprio, din punctul meu de vedere aceasta este cea mai bună interpretare a sa, la un cu totul alt nivel față de ce am văzut la oricine în ultima vreme, într-un rol care îi solicită talentul de orator, capacitatea de over-acting (îi cam lasă în urmă, din acest punct de vedere, pe DeNiro, Pacino și Nicholson la un loc), dar și mai puțin exersata abilitate de a face comedie.


În toată această vânzoleală, întreținută de un montaj frenetic în stilul videoclipurilor pop, este greu să găsești un punct de sprijin, un moment de respiro. Nimeni nu știe însă să oprească acțiunea cu un cadru care merge direct la țintă, direct la miezul emoțional al poveștii la fel de bine ca Scorsese. Și, într-adevăr, de vreo două-trei ori, filmul părăsește acest fantasy world în care trăiește Jordan Belford, momente în care el însuși devine conștient de ceea ce i se întâmplă. Imaginea în care Belford și Teresa stau pe trotuarul din fața locuinței lor, înainte de a se despărți (probabil hoțită din vreun film din anii '50 - The Sweet Smell of Success, maybe?), este în mod particular relevantă. Cum este și fugitivul cadru în care avionul trimis să-i salveze pe „eroii” noștri de la un naufragiu explodează în mijlocul unei furtuni. Sau cadrul de final, care se întoarce asupra marilor absenți ai acestei pelicule, victimele lui Belford, pe care ni le pune în față, transformând ecranul într-o uriașă oglindă în care, probabil, am prefera să nu ne uităm. ”The Wolf of Wall Street” este departe de a fi un film moralizator. Chiar dacă satira este evidentă, iar umorul este uneori negru, filmul este totuși o comedie (la proiecția la care am fost eu - cu sala plină - publicul a râs aproape în continuu). Dar, este adevărat, dincolo de spectacolul exceselor, imaginea lumii în care trăim este  „neprietenoasă”, iar observațiile lui Scorsese sunt destul de acide. 

Wednesday, December 14, 2011

Moneyball (SUA, 2011)

Moneyball
(SUA, 2011)


Regia: Bennett Miller
Cu: Brad Pitt, Jonah Hill, Philip Seymour Hoffman, Robin Wright

Rating: 3/5

Nu a fost un an deloc rău pentru Brad Pitt. După excelenta prestație din ”The Tree of Life” (unul dintre cele mai bune roluri ale sale), biletul pentru Oscar pare să îi fi sosit odată cu ”Moneyball”, în care îl interpretează pe Billy Beane, manager al echipei de baseball Oakland Athletics și unul dintre inovatorii jocului. Întregul film gravitează în jurul lui Brad Pitt, care arată ca un Robert Redford „reîncarnat”, întinerit, într-o interpretare reținută, subtilă. Billy Beane-ul din acest film este un personaj trist, care are însă tot timpul un zâmbet de oferit celorlați. Este, în același timp, un loser etern, dar și marele câștigător, cel care - ni se spune în film - a schimbat jocul de baseball. 


Regizat de Bennett Miller (”Capote”), bazat pe un scenariu de Steven Zaillian și Aaron Sorkin și filmat de Wally Pfister, ”Moneyball” nu putea să iasă decât un film bine făcut, solid, calculat. Din păcate, nu este mai mult decât atât. Cu o durată de peste două ore, filmul este monoton, dar reușește cumva să mențină un ritm susținut și astfel nu devine plictisitor. Nu există o gradare prea bună și finalul vine destul de brusc. Înainte de a apărea, filmul începea să fie comparat cu ”The Social Network” (din varii motive). Acum, această comparație pare să aducă un deserviciu ambelor filme. Lui ”Moneyball” îi lipsește un regizor cu personalitate și nu se remarcă decât prin rolul făcut de Brad Pitt. Dar merită menționat și Jonah Hill în rolul „ajutorului” lui Billy Beane, un statistician care folosește matematica pentru a evalua jucătorii de baseball, evitând bias-ul antrenorilor și impresarilor. Pentru Hill, acesta cred că este singurul său rol serios și se descurcă destul de bine. 

Wednesday, December 22, 2010

Megamind (SUA, 2010)

Megamind
(SUA, 2010)


Regia: Tom McGrath
Voci: Will Ferrell, Tina Fey, Jonah Hill, Brad Pitt

Rating: 3.5/5

Metroman și Megamind sunt amândoi de pe câte o altă planetă. Sosiți pe Pământ, unul (Metroman) devine supor-erou, celălalt (Megamind), în lipsă de altceva, devine super-villain. După sute de confruntări, Megamind reușește să îl distrugă pe Metroman și să ”cucerească” orașul acestuia, Metro City. Dar problemele încep doar acum, pentru că, în lipsa unui adversar, Megamind nu își mai găsește rostul în viață. Așa că se hotărăște să creeze el un super-erou cu care să se lupte, idee care probabil nu este foarte bună...


Nu am avut așteptări foarte mari de la acest ”Megamind”, cu atât mai mult cu cât ”Despicable Me” îmi este destul de proaspăt în memorie. Dar am fost plăcut surprins. Este amuzant, oferă o perspectivă interesantă a  unei povești pe care am mai auzit-o, iar animația este foarte bună. 3D-ul, în special, funcționează în scenele de mulțime și în secvențele de zbor, chiar dacă este inutil în cea mai mare parte a timpului (inclusiv în scenele de acțiune). Sigur, ”Megamind” este destul de previzibil și mai degrabă aderă la clișee genului, decât să fie o deconstrucție a acestuia (deconstrucția a fost ”The Incredibles”), dar nu este un film care dezamăgește. Poate cu un pic mai mult lucru la scenariu și un pic mai puțină grijă pentru ceea ce Megamind denumește ”prezentare” (razzle-dazzle, efecte care iau ochiul, AC/DC pe soundtrack), ultimul film al celor de la Dreamworks s-ar fi putut apropia mai tare de cele mai reușite animații ale acestui an, ”How To Train Your Dragon” și ”Toy Story 3”.

Tuesday, July 27, 2010

Get Him to the Greek (SUA, 2010)

Get Him to the Greek 
(SUA, 2010)


Regia: Nicholas Stoller
Cu: Jonah Hill, Russel Brand

Rating: 2.5/5

”Get Him to the Greek” îl împrumută pe Aldous Snow din filmul precedent al lui Nicholas Stoller, ”Forgetting Sarah Marshall” și se menține pe linia de plutire numai datorită acestuia. Snow este un rock-star auto-distructiv, multi-dependent și destul de inteligent cât să-și găsească mii de justificări pentru stilul de viață ales, aruncând praf în ochi personajului jucat de Jonah Hill, un tânăr angajat al unei case de discuri însărcinat să-l aducă pe rocker din Londra în L.A. la un concert aniversar care i-ar putea relansa acestuia cariera.

Cama atât trebuie știut despre ”Get Him to the Greek”. Peripețiile personajelor sunt oarecum previzibile, dar filmului nu duce lipsă de porții de râs. Momentul culminant este o petrecere nebună din Las Vegas, orhcestrată pe melodia celor de la Rolling Stones - ”Rocks Off” - în care toate personajele sunt cuprinse de paranoia indusă de diferite substanțe, în final cei doi protagoniști fiind urmăriți pe un hol ”kubrickian” de un P. Diddy amenințător.

Deși nu dă pe afară de originalitate, ”Get Him to the Greek” se ridică la nivelul unei comedii rock agreabile (nu lipsesc momentele de mockumentar), cu un soundtrack pe măsură, un pic de manipulare emoțională și lecția de viață servită la final. Un plus pentru actori, care își iau personajele în serios și dau dovadă de sinceritate în jocul lor (în special Brand, Hill și Colm Meaney în rolul tatălui lui Aldous Snow, mai puțin Diddy).