Nymphomaniac: Volume II (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume II

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stellan Skarsgård, Stacy Martin, Shia LaBoeuf, Jamie Bell, Mia Goth, Udo Kier, Willem Dafoe

Îmi face mai puțină plăcere să scriu despre ”Nymphomaniac: Volumul II” decât despre prima parte. Dacă aceea era o fantezie, dar cu un narativ destul de clar, volumul al II-lea este mult mai apăsător, atmosfera este mult mai întunecată, aventurile personajului principal sunt mult mai puțin amuzante sau incitante. Primul capitol (al cincilea în cronologia celor două volume alăturate), cel în care apare Jamie Bell în chip de torționar erotic, pare prea lung, iar unele dintre secvențele din bucățile ulterioare par tăiate prea agresiv la montaj. De asemenea, personajul lui Stellan Skarsgård suferă câteva schimbări. În primul rând, chiar dacă scenele de dialog dintre el și Gainsbourg sunt încă foarte bune (iar spectatorul oscilează de la o scenă la alta între căruia dintre ei să îi dea dreptate), ele sunt din ce în ce mai rare și din ce în ce mai puțin digresioniste (adică Bach primește un episod întreg și Beethoven nimic?). Iar Seligman însuși devine progresiv mai antipativ, până când ajunge să se reveleze ca fiind adevăratul villain al poveștii. ”Volumul II” nu mai este o joacă. Lumea îi întoarce fața lui Joe, supunând-o la o întreagă serie de decepții și umilințe, iar Joe însuși întoarce fața lumii. Lars von Trier revine în zona lui „de confort”, undeva între Tarkovski (hai să numărăm referințele, de la Andrei Rubliov la Oglinda) și romantismul german (vezi secvența cea mai reușită, cea a copacului din vârful muntelui, desprins parcă dintr-o pictură a secolului al XIX-lea). 

Se pune problema dacă, puse cap la cap, cele două părți ar forma un tot unitar și dacă această grandioasă epopee a unei nimfomane trebuie judecat ca un singur film sau nu. Evident, nu se poate vorbi despre volumul II fără să vorbești despre primul. O întrebare mai pertinentă (și mai dificilă) este dacă putem să vorbim despre ”Nymphomaniac”, întreg sau pe părți, fără să încercăm să înțelegem ce loc ocupă acest film în filmografia lui von Trier. Uneori mai în glumă, alteori mai serios, von Trier face auto-trimiteri la majoritatea filmelor sale, cel puțin de la „Breaking the Waves” încoace. De exemplu, Jerome îi cere lui Joe să se culce (și) cu alți bărbați, aceeași cerere pe care Stellan Skarsgård i-o adresează lui Emily Watson. Doctrina rigidă a nimfomanelor din prima parte pare să reflecte principiile Dogma '95. Scenele de sex hardcore din „Idioții”, atât de scandaloase la acea vreme, au devenit parcă o apariție banală la von Trier. Și, bineînțeles, există reluarea (ironica?) a secvenței de deschidere din ”Antichrist”, cu aceeași coloană sonoră. Impresia pe care o lasă este că ar încerca, dintr-o lovitură, să facă tabula rasa cu aproape două decenii de filme. 

Dar se întâmplă și altceva aici. ”Nymphomaniac” nu este numai un joc de-a ghicitul și număratul auto-referințelor. Von Trier vorbește și despre modul în care filmele sale au fost percepute și despre toate controversele pe care acestea le-au general. ”Nymphomaniac” este primul său film după auto-cenzura pe care și-a impus-o, în urma declarațiilor... nefericite pe care le-a făcut la Cannes. Și e evident că von Trier are, totuși, ceva de spus în public. Discuțiile dintre Joe și Seligman sunt adevărate „declarații de presă” - despre rasism (discuția despre „negrotei” pare să apere criticile aduse lui Manderlay), misoginism (ca răspuns la acuzațiile primite de ”Antichrist”) și, evident, antisemitism vs. antisionism, exact ceea ce l-a băgat în încurcătură in the first place. E clar că ”Nymphomaniac” nu este un film despre o nimfomană, despre aventurile ei sexuale, despre modul în care societatea o percepe etc. etc. etc. Cu atât mai puțin nu este un film despre dragoste sau despre depresie. În schimb, Lars von Trier își scindează personalitatea între Joe și Seligman și, pe parcursul a peste 4 ore (în versiunea pe care am văzut-o noi) poartă o conversație cu sine însuși. Și trebuie să recunosc că, oricât de schizofrenic sună, von Trier pare extrem de lucid în privința sa. Își cunoaște punctele forte, știe când a greșit și recunoaște că există momente în care, ca om sau ca regizor, pur și simplu nu se poate abține. Cu ”Nymphomaniac” își declară dreptul de a face ce fel de filme vrea, iar efectul asupra spectatorului (1/2 repulsie, 1/2 fascinație) este probabil cel pe care și-l dorește de fiecare dată.

Rating (pentru ambele volume, luate la un loc): 4.5/5

Nymphomaniac: Volume I (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume I

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia și Scenariul: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stacy Martin, Stellan Skarsgård, Shia LaBoeuf, Christian Slater, Uma Thurman

Rating: pending...

Cred că nu mă înșel dacă afirm că pentru generația de cinefili căreia îi aparțin (și probabil și pentru alte două generații, înainte și după aceasta), Lars von Trier este ceea ce Fellini, Bergman sau Antonioni erau pentru părinții noștri. Și anume unul dintre cei mai lăudați regizori europeni, membru al unui exclusivist arthouse powerhouse, controversat, dar a cărui integritate (artistică, cel puțin) nu poate fi pusă la îndoială și a cărui fiecare nou film este așteptat cu sufletul la gură, atât de fani, cât și de detractori. Mai mult, este unul dintre puținii autori de filme de artă ale cărui pelicule au fost distribuite în mod regulat pe ecranele din România (cel puțin în ultimii 15 ani or so). Campania de promovare a lui ”Nymphomaniac” a fost, cred, fără precedent. Clipuri teaser lansate la intervale regulate, postere minimaliste (cele două paranteze foarte sugestive sunt o capodoperă în sine) și un trailer „târziu”, cu Rammstein pe fundal. Filmul ajunge la noi (la fel ca în majoritatea țărilor), nu în varianta „integrală” de 5 ore, ci în două părți a câte aproximativ 2 ore, într-o variantă ușor prescurtată, dar și cenzurată. 

Îmi vor păstra verdictul final după ce voi vedea și a doua parte (care are premiera stabilită pe 7 februarie) și probabil voi mai avea ceva de spus și după eventuala vizionare a unui director's cut. Dar câteva aprecieri trebuie consemnate. În primul rând, nu pot să nu observ că fantoma lui Kubrick bântuie din când în când acest film (de ex: von Trier începe à la ”2001”, cu ecranul negru, iar valsul lui Shostakovich din ”Eyes Wide Shut” se aude de mai multe ori pe parcurs). În al doilea rând, după două filme destul de depresive, deprimante, pesimiste și împovărate precum Antichrist și Melancholia și cunoscându-i antecedentele din perioada Dogma (mai ales Idioții și Breaking the Waves), nu mă așteptam ca von Trier să ne ofere un film amuzant, cald, ocazional trist și (cel puțin până la proba contrarie care ar putea veni în partea a doua) onest. Vizual, este jucăuș și provocator, iar - la o săptămână după ”The Wolf of Wall Street” - mă bucur să văd că cei mai inspirați regizori ai momentului nu se mai simt limitați de un aspect ratio sau de vreun stil de montaj și își lasă imaginația să zburde pe ecran.

În esență, filmul este o serie de confesiuni pe care Joe (Charlotte Gainsbourg) le face lui Seligman (Stellan Skarsgård), după ce acesta o găsește bătută pe o alee lăturalnică. Cele cinci capitole, cinci povești morale, sunt destul de distincte stilistic și tonal (de la euforia capitolului I, în care Joe își deapănă primele aventuri sexuale, până la spitalul Berman-esque al episodului intitulat ”Delirium”). Însă discrepanța dintre ele este atenuată de secvențele în care Gainsbourg și Skarsgård discută. Aceste lungi scene dialogate, back-and-forth, sunt superb negociate de către von Trier, care reușește să nu le facă să pară plictisitoare, fie și când le filmează ca un simplu champ-contrechamp. Asocierile pe care personajul lui Skarsgård le găsește, comparând poveștile lui Joe cu arta pescuitului sau cu structura muzicii lui Bach sunt adevăratul deliciu al acestui film. Cei doi interpreți simulează o relația pacient - terapeut, iar dialogurile sunt un joc prin care aceștia se provoacă și de dezvăluie unul celuilalt.

Acest prim volum este un film frumos, iar mie cel puțin mi-a plăcut foarte mult. Sper că partea a doua să răspundă la unele întrebări care mi-au rămas (de exemplu: de ce are Seligman, evreul anti-sionist și nepracticant, o icoană creștină în casă?) și să fie la fel de proaspătă și inventivă.

"Melancholia" Special Effects Reel

Nu postez eu prea multe chestii găsite prin diferite părți ale internetului, dar video-ul de mai sus a fost irezistibil. ”Melancholia” folosește efectele speciale în prolog pentru a crea compoziții surprinzătoare, nerealiste și, într-adevăr, foarte wagneriene. Încă mi-e greu să mi-l închipui pe Lars von Trier lucrând cu ecran verde, dar îmi place foarte mult ce a făcut cu el în ”Melancholia”. 

Also, astfel de montaje sunt construite și pentru diferite premii. Probabil că o nominalizare la Oscar este greu de obținut, dar cineva sigur s-a gândit la asta. 

Melancholia (Danemarca/Suedia/Franța/Germania, 2011)

Melancholia

(Danemarca/Suedia/Franța/Germania, 2011)

Regia: Lars von Trier

Cu: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sutherland, Charlotte Rampling, John Hurt, Udo Kier

Rating: 4/5

Excelentul prolog al filmului, alcătuit dintr-o serie de imagini apocaliptice în slow-motion, acompaniate de preludiul la ”Tristan și Isolda” de Wagner, se va dovedi a fi compus din fragmente disparate ale finalului, in care Terra va fi lovită de o imensă altă planetă albastră denumită Melancholia, care „se ascundea” în spatele soarelui. După această demonstrație de cinema total, începe și „prima parte” a filmului, care aduce un pic cu primul film Dogma, ”Festen”, de Thomas Vinterberg (deși von Trier încalcă toate vechile „reguli”). Nunta lui Michael și Justine (Dunst) este „sabotată” de depresia din ce în ce mai pregnantă a acesteia din urmă și exasperarea organizatorilor petrecerii (sora și cumnatul Justinei). Odată eșuată nunta, Justine devine aproape catatonică, iar partea a doua a filmului (cel puțin începutul ei), se concentrează asupra surorii sale Claire (Gainsbourg). Aceasta este speriată de amenințarea planetei Melancholia, în ciuda asigurărilor date de soțul ei (Sutherland). Dar, bineînțeles, așa cum prologul face foarte clar, iar Justine este convinsă că se va întâmpla, nu există scăpare...

Sunt atât de multe legături cinematografice de făcut pentru ”Melancholia” încât nu aș știi de unde să încep. Dar cele mai multe sunt destul de evidente, fiindcă în timpul filmului îmi tot treceau prin minte lucruri de genul „ah... tabloul lui Bruegel din Solaris!”, „uite, Festen!”, „o Ofelie... încă una...”, „umbrele copacilor parcă ar fi din Anul trecut la Marienbad...” și așa mai departe. Asta ca să nu mai spunem de cât de mult se aseamănă sau nu cu celelalte filme ale lui von Trier. Este foarte diferit de experimentele Dogma sau ”Dogville”, continuă, atât din punct de vedere tematic cât și vizual ideile din ”Antichrist”, dar - aș spune - nu este foarte îndepărtat nici de ”Epidemic”, un alt film apocaliptic (dar fără Wagner).

Ce trebuie spus este că această planetă despre care nimeni nu vorbește în prima parte a filmului și de care toți se înspăimântă în a doua, este o uriașă metaforă. La fel ca și duhurile rele din ”Antichrist”, Melancholia pare să fie invocată de protagonista filmului, a cărei depresie pare să se manifeste sub forma acestui gigant albastru și ale cărei impulsuri se manifestă în lumina fantomatică a planetei (fie că profanează terenul de golf scump al cumnatului său sau doar se întinde goală pe marginea unui râu). Kirsten Dunst nu numai că face cel mai bun rol al său, dar intră foarte bine în pielea unui personaj care suferă de o depresie profundă, chiar cu manifestări psihotice. Ea vrea să moară și, odată cu ea, să dispară întreaga omenire, iar planeta nu face decât să-i îndeplinească această dorință. Probabil de aceea este singura care rezistă în fața cataclismului.

”Melancholia” este unul dintre cele mai bune filme care au ajuns pe ecrane în România anul acesta și pare destinat să devină cel mai mare succes național al unui film de von Trier. Bineînțeles, este cel mai „comercial” film al său, dar nu este, așa cum mârâie autorul, un film pe care orice alt regizor l-ar fi putut face. Dar este un gen de film oarecum neobișnuit pentru el. Sigur, von Trier a mai ales în trecut genuri populare (muzicalul, serialul TV, horror-ul) pe care le-a îmbogățit cu propriile-i obsesii, dar niciunul nu pare la fel de atrăgător ca filmul-catastrofă. Apocalipsa după von Trier reușește să fie în același timp zgomotoasă, la scară planetară, dar și intimă, melancolică.