Melancholia (Danemarca/Suedia/Franța/Germania, 2011)

Melancholia

(Danemarca/Suedia/Franța/Germania, 2011)

Regia: Lars von Trier

Cu: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sutherland, Charlotte Rampling, John Hurt, Udo Kier

Rating: 4/5

Excelentul prolog al filmului, alcătuit dintr-o serie de imagini apocaliptice în slow-motion, acompaniate de preludiul la ”Tristan și Isolda” de Wagner, se va dovedi a fi compus din fragmente disparate ale finalului, in care Terra va fi lovită de o imensă altă planetă albastră denumită Melancholia, care „se ascundea” în spatele soarelui. După această demonstrație de cinema total, începe și „prima parte” a filmului, care aduce un pic cu primul film Dogma, ”Festen”, de Thomas Vinterberg (deși von Trier încalcă toate vechile „reguli”). Nunta lui Michael și Justine (Dunst) este „sabotată” de depresia din ce în ce mai pregnantă a acesteia din urmă și exasperarea organizatorilor petrecerii (sora și cumnatul Justinei). Odată eșuată nunta, Justine devine aproape catatonică, iar partea a doua a filmului (cel puțin începutul ei), se concentrează asupra surorii sale Claire (Gainsbourg). Aceasta este speriată de amenințarea planetei Melancholia, în ciuda asigurărilor date de soțul ei (Sutherland). Dar, bineînțeles, așa cum prologul face foarte clar, iar Justine este convinsă că se va întâmpla, nu există scăpare...

Sunt atât de multe legături cinematografice de făcut pentru ”Melancholia” încât nu aș știi de unde să încep. Dar cele mai multe sunt destul de evidente, fiindcă în timpul filmului îmi tot treceau prin minte lucruri de genul „ah... tabloul lui Bruegel din Solaris!”, „uite, Festen!”, „o Ofelie... încă una...”, „umbrele copacilor parcă ar fi din Anul trecut la Marienbad...” și așa mai departe. Asta ca să nu mai spunem de cât de mult se aseamănă sau nu cu celelalte filme ale lui von Trier. Este foarte diferit de experimentele Dogma sau ”Dogville”, continuă, atât din punct de vedere tematic cât și vizual ideile din ”Antichrist”, dar - aș spune - nu este foarte îndepărtat nici de ”Epidemic”, un alt film apocaliptic (dar fără Wagner).

Ce trebuie spus este că această planetă despre care nimeni nu vorbește în prima parte a filmului și de care toți se înspăimântă în a doua, este o uriașă metaforă. La fel ca și duhurile rele din ”Antichrist”, Melancholia pare să fie invocată de protagonista filmului, a cărei depresie pare să se manifeste sub forma acestui gigant albastru și ale cărei impulsuri se manifestă în lumina fantomatică a planetei (fie că profanează terenul de golf scump al cumnatului său sau doar se întinde goală pe marginea unui râu). Kirsten Dunst nu numai că face cel mai bun rol al său, dar intră foarte bine în pielea unui personaj care suferă de o depresie profundă, chiar cu manifestări psihotice. Ea vrea să moară și, odată cu ea, să dispară întreaga omenire, iar planeta nu face decât să-i îndeplinească această dorință. Probabil de aceea este singura care rezistă în fața cataclismului.

”Melancholia” este unul dintre cele mai bune filme care au ajuns pe ecrane în România anul acesta și pare destinat să devină cel mai mare succes național al unui film de von Trier. Bineînțeles, este cel mai „comercial” film al său, dar nu este, așa cum mârâie autorul, un film pe care orice alt regizor l-ar fi putut face. Dar este un gen de film oarecum neobișnuit pentru el. Sigur, von Trier a mai ales în trecut genuri populare (muzicalul, serialul TV, horror-ul) pe care le-a îmbogățit cu propriile-i obsesii, dar niciunul nu pare la fel de atrăgător ca filmul-catastrofă. Apocalipsa după von Trier reușește să fie în același timp zgomotoasă, la scară planetară, dar și intimă, melancolică.