Foxcatcher (SUA, 2014)

Foxcatcher

(SUA, 2014)

Regia: Bennett Miller

Cu: Channing Tatum, Steve Carell, Mark Ruffalo, Vanessa Redgrave

Până acum nu m-a prea omorât după Bennett Miller. Trebuie să recunosc însă că probabil ”Capote” ar merita o a doua vizionare - sunt surprins cât de multe detalii îmi amintesc dintr-un film pe care l-am văzut acum 9 ani. Cât despre ”Moneyball”, pentru un film plictisitor, nu aș putea spune că a fost prost. Garantat însă, niciunul dintre aceste două filme nu m-au pregătit pentru ”Foxcatcher”. Filmul începe cu o serie de imagini în care corpul impozant al lui Channing Tatum contrastează cu sărăcia situației materiale a personajului său, Dave Schultz, un luptător profesionist medaliat cu aur la Olimpiadă care este obligat să țină discursuri elevilor de școală generală pentru 20 de dolari. Un prim punct culminant este atins după vreo cinci minute, când Mark se antrenează/înfruntă cu fratele său Dave (Ruffalo), care - în comparație - pare mult mai „împlinit” în viață. Acest moment - excelent interpretat, coregrafiat și montat - este un instant hook.

”Foxcatcher” continuă pentru încă câteva zeci de minute până la apariția „vedetei” - Steve Carell în rolul miliardarului John E. du Pont, căruia prietenii apropiați îi spun Eagle... sau Golden Eagle. La fel ”Acvila” este, în viziunea lui Miller, imaginea decrepită și decăzută a aristocrației americane, ale cărei origini nu sunt nici ele prea sănătoase - nouveaux riches din secolul al XIX-lea, care și-au construit averea profitând de pe urma exploatării sclavilor sau speculând în timpul războaielor. Palid ca un vampir, cu un discurs de extraterestru încercând să imite graiul uman, apariția lui Carell în acest film descinde în uncanny valley - parcă există ceva care te face să te îndoiești că specimenul din fața ta aparține aceleași specii. Și cred că acesta a fost și efectul dorit. Iar, de altfel, parcă tot filmul se petrece pe o altă planetă, atât de departe de realitate pare ferma la care Du Pont își crește „herghelia” de atleți pentru a-și flata propriile neajunsuri. 

Pentru cei care nu cunosc cazul real, nu am să merg mai departe cu detaliile de sinopsis. Ajunge să spun că Miller mizează pe cartea minimalismului și rigorii, construind o atmosferă în care este clar de la bun început că ceva nu o sa sfârșească bine. Nu devine însă clar decât în ultimul act cât de twisted este environment-ul creat de Du Pont. Câteva imagini îți rămân întipărite în minte: ceața care invadează ecranul în secvențele în care miliardarul eliberează caii mamei sale decedate, arenele de lupte care parcă arată întotdeauna la fel, indiferent de continentul în care se desfășoară competiția și, nu în ultimul rând, iarna albă ce servește drept fundal pentru deznodământ. Inteligent și apăsător, dar fără vreo urmă de pretențiozitate, ”Foxcatcher” este, alături de ”Boyhood” și ”Love Is Strange”, unul dintre puținele filme americane independente-dar-cu-pedigree de anul trecut cărora merită să le acordați o șansă. 

Rating: 4.5/5

The Avengers (SUA, 2012)

The Avengers

(SUA, 2012)

Regia: Joss Whedon

Cu: Robert Downey Jr., Samuel L. Jackson, Chris Evans, Chris Hemsworth, Scarlett Johansson, Jeremy Renner, Tom Hiddleston, Mark Ruffalo

Rating: 3/5

"The Avengers" închide un arc narativ început prin scurte easter eggs la sfârșitul filmelor cu Iron Man sau The Hulk și care a început să prindă contur cu adevărat anul trecut, prin ”Thor” și ”Captain America”. Tot acest preambul servește unirii forțelor a patru supereroi (The Hulk, Iron Man, Thor și Captain America), plus doi super-spioni (Black Widow și Hawkeye), toți sub comanda lui Samuel L. Jackson, care trebuie să apere Pământul de primul lor arch-nemesis, Loki, întruchipat ca și în ”Thor” de Tom Hiddlestone (revelația acelui film). Acesta are de partea sa o întreagă armată de extratereștrii teleportabili, filmul amintind în cele mai puțin inspirate momente de ”Green Lantern” sau ”Transformers 3”.

”The Avengers” este un film care pornește destul de greu. Durează aproximativ 40 de minute până ca toți protagoniștii să se reunească și să se întâmple ceva cât de cât interesant. Apoi urmează câteva mișcări previzibile (Tony Stark se ceartă cu toată lumea, divergențele din interiorul grupului sunt avantajul villain-ului etc.) În această perioadă, filmul este ocazional amuzant, dar destul de inert. Vizual, nu ni se oferă cine știe ce, iar dialogurile sunt customizate după cine trebuie să le spună într-un mix eterogen (shakespeare-iene dacă sunt vorbite de Thor și Loki, ultra-rapide dacă vin din gura lui Robert Downey Jr. sau inconfundabilul pattern vocal al lui Samuel L. Jackson). Înspre final, toate forțele se unesc, atât pe ecran cât și în spatele său, într-un finish care este, totuși, cu adevărat impresionant, punctat de un splendid cadru în care camera aleargă de la un erou la altul, în timp ce aceștia se confruntă cu armata extraterestră pe străzile din Manhattan. Also, ”The Avengers” este un film care arată destul de bine în 3D. Una dintre cele mai bune idei ale lui Whedon a fost de a filma în 1,85:1 (spre deosebire de 2,35:1), un format care pare să se potrivească mai bine cu relieful.

Din păcate, pentru mine filmul nu se îndepărtează prea mult de mediocritatea pe care ne-au oferit-o până acum filmele cu super-eroi marca Marvel. Sigur, este cel mai spectaculos din serie, se străduie să cultive o estetică de tip comic-book și are avantajul unor interpretări solide (Mark Ruffalo pare să fie primul care reușește să facă ceva cu Bruce Banner/Hulk). Dar îi lipsește acel plus de substanță care poate să facă din aceste filme-eveniment ceva mai mult de atât. În 2000, primul ”X-Men” deschidea o nouă serie de adaptări după Marvel. Filmul lui Singer, pe cât de imperfect pe alocuri, era un film despre discriminare și amenințarea unui război iminent, care nu se sfia în a integra Holocaust-ul în povestea sa. Din cealaltă tabără, ceva mai săracă cantitativ, a celor de la DC Comics, ”The Dark Knight” este un film în care conflictul principal este între idei și poziții morale, mai degrabă decât între o mână de bărbați costumați (chit că filmul face concesii importante genului). Comparat cu acestea, ”The Avengers” pălește. În vâltoare acțiunii, personajele sale nu sunt decât niște metafore subțiri, care își pierd încet-încet sensul. Ceea ce The Hulk și Captain America reprezintă se cam pierde în momentul în care scenariștii îi fac să lupte împreună. 

The Kids Are All Right (SUA, 2010)

The Kids Are All Right

(SUA, 2010)

Regia: Lisa Cholodenko

Cu: Annette Bening, Julianne Moore, Mark Ruffalo, Mia Wasikoswska, Josh Hutcherson

Rating: 3.5/5

Nic (Bening) și Jules (Moore) sunt un cuplu de lesbiene. Fiecare a avut un copil, folosind sperma aceluiași donator. Joni (Wasikowska) și Laser (Hutcherson) au acum 18 și, respectiv, 15 ani și doresc să își cunoască tatăl biologic. Intră astfel în scenă Paul (Ruffalo), care va bulversa relațiile din familia lui Nic și Jules.

La prima vedere, filmul pare o paradă de stereotipuri din America liberală albă. Nic este o lesbiană de succes, doctoriță (chirugă, chiar...), care dorește să se impună. Jules este mai aeriană, nu știe ce vrea exact. Paul a renunțat la colegiu și la o carieră în realații internaționale, iar acum are o afacere de succes cu produse alimentare ”organice”. În ceea ce îi privește pe copii, Joni este ambițioasă, iar Laser un pic dezorientat, răsfățat, genul de adolescent tipic. În plus, aceste clișee (plus o anumită pedanterie a limbajului personajelor) nu par deloc să fie luate ușor peste picior, ci chiar lăudate. Norocul filmului este că actorii reușesc să dea viață acestor stereotipuri. Moore și Ruffalo fac două roluri onorabile, Wasikowska și Hutcherson au ocazia să se afirme și să își lărgească repertoriul, acum că sunt amândoi un pic împinși în lumina reflectoarelor, dar Annette Bening fură fiecare scenă în care apare și, pe bună dreptate, a fost scoasă la înaintare pentru un posibil premiu Oscar în februarie.

Cuvântul de ordine în ceea ce privește ”The Kids Are All Right” este simplicitatea. Cholodenko nu apelează la artificii regizorale, preferând cele mai simple mijloace pentru a spune povestea. Modul în care dinamica relațiilor dintre personaje se schimbă, de la o scenă la alta sau chiar în interiorul aceleași scene, avansează narațiunea mult mai eficient decât scenariul, pe care l-am găsit destul de slab. Nu cred că Cholodenko știa exact ce vrea să spună când a început filmul sau pe care personaj vrea să-l urmărească mai îndeaproape. De aceea, nu există o concordanță între firele narative, acestea nu se întretaie chiar cum ar trebui și multe subplot-uri sunt lăsate în aer. Cred că acest lucru a fost evident pentru realizatori, de aceea au încercat să termine filmul cu un artificiu, un final care ar închide frumos narațiunea, dar nu mi se pare că acesta reușește să convingă. Dar recomand ”The Kids Are All Right” pentru jocul actorilor și pentru că oferă, totuși, o morală și câteva subiecte de gândire/discuție.