Foxcatcher (SUA, 2014)

Foxcatcher

(SUA, 2014)

Regia: Bennett Miller

Cu: Channing Tatum, Steve Carell, Mark Ruffalo, Vanessa Redgrave

Până acum nu m-a prea omorât după Bennett Miller. Trebuie să recunosc însă că probabil ”Capote” ar merita o a doua vizionare - sunt surprins cât de multe detalii îmi amintesc dintr-un film pe care l-am văzut acum 9 ani. Cât despre ”Moneyball”, pentru un film plictisitor, nu aș putea spune că a fost prost. Garantat însă, niciunul dintre aceste două filme nu m-au pregătit pentru ”Foxcatcher”. Filmul începe cu o serie de imagini în care corpul impozant al lui Channing Tatum contrastează cu sărăcia situației materiale a personajului său, Dave Schultz, un luptător profesionist medaliat cu aur la Olimpiadă care este obligat să țină discursuri elevilor de școală generală pentru 20 de dolari. Un prim punct culminant este atins după vreo cinci minute, când Mark se antrenează/înfruntă cu fratele său Dave (Ruffalo), care - în comparație - pare mult mai „împlinit” în viață. Acest moment - excelent interpretat, coregrafiat și montat - este un instant hook.

”Foxcatcher” continuă pentru încă câteva zeci de minute până la apariția „vedetei” - Steve Carell în rolul miliardarului John E. du Pont, căruia prietenii apropiați îi spun Eagle... sau Golden Eagle. La fel ”Acvila” este, în viziunea lui Miller, imaginea decrepită și decăzută a aristocrației americane, ale cărei origini nu sunt nici ele prea sănătoase - nouveaux riches din secolul al XIX-lea, care și-au construit averea profitând de pe urma exploatării sclavilor sau speculând în timpul războaielor. Palid ca un vampir, cu un discurs de extraterestru încercând să imite graiul uman, apariția lui Carell în acest film descinde în uncanny valley - parcă există ceva care te face să te îndoiești că specimenul din fața ta aparține aceleași specii. Și cred că acesta a fost și efectul dorit. Iar, de altfel, parcă tot filmul se petrece pe o altă planetă, atât de departe de realitate pare ferma la care Du Pont își crește „herghelia” de atleți pentru a-și flata propriile neajunsuri. 

Pentru cei care nu cunosc cazul real, nu am să merg mai departe cu detaliile de sinopsis. Ajunge să spun că Miller mizează pe cartea minimalismului și rigorii, construind o atmosferă în care este clar de la bun început că ceva nu o sa sfârșească bine. Nu devine însă clar decât în ultimul act cât de twisted este environment-ul creat de Du Pont. Câteva imagini îți rămân întipărite în minte: ceața care invadează ecranul în secvențele în care miliardarul eliberează caii mamei sale decedate, arenele de lupte care parcă arată întotdeauna la fel, indiferent de continentul în care se desfășoară competiția și, nu în ultimul rând, iarna albă ce servește drept fundal pentru deznodământ. Inteligent și apăsător, dar fără vreo urmă de pretențiozitate, ”Foxcatcher” este, alături de ”Boyhood” și ”Love Is Strange”, unul dintre puținele filme americane independente-dar-cu-pedigree de anul trecut cărora merită să le acordați o șansă. 

Rating: 4.5/5

Anonymous (UK/Germania, 2011)

Anonymous

(UK/Germania, 2011)

Regia: Roland Emmerich

Cu: Rhys Ifans, Vanessa Redgrave, Rafe Spall, David Thewlis, Joely Richardson, Derek Jacobi

Rating: 2.5/5

Povestea filmului se bazează pe (relativ) populara teorie alternativă despre adevărata identitate a celui care a scris operele lui Shakespeare, identificat de data aceasta ca fiind Earl-ul de Oxford, Edward de Vere (Rhys Ifans). Ceea ce mă deranjează cel mai mult este că viața adevărată a lui Shakespeare - plină de conspirații politice, conflicte între protestanți și catolici, trupe de teatru itinerante și tragedii de familie - ar face un film destul de palpitant, pe care aș vrea cu adevărat să îl văd. Acestea fiind zise, fiindcă știam la ce să mă aștept, am pornit la film cu mintea foarte deschisă, așteptându-mă la aproximativ două ore de divertisment de bună calitate. 

Din păcate, filmul a reușit să mă enerveze. Nu atât fiindcă e absurd, dar pentru că prezintă totul cu convingerea unui ”The Da Vinci Code” Deși povestea este subțire, narațiunea este plină de înflorituri, de comploturi, de uneltiri care mai de care mai îndepărtate de tărâmul logicii. Mai mult, filmul prezintă alternativ evenimente din două, trei sau - la un moment dat - chiar patru perioade diferite, ceea ce ar trebui fie să accelereze desfășurarea acțiunii, fie să creeze suspans, dar nu reușește decât să se manifeste prin tăieturi de montaj stângace. Am auzit unii comentatori care se plângeau că e greu să îți dai seama ce rol este jucat de diferiți actori, dar aceasta nu este deloc o problemă, fiindcă aproape de fiecare dată când un personaj intră în scenă (fie că este sau nu unul nou), un altul îi exclamă numele de pe margine: Will! Will Shakespeare! sau Jonson! Ben Jonson! sau Ea e soția mea Anne, care e fiica socrului meu Cecil, care o sfătuiește prost pe regină etc. etc. etc.

”Anonymous” merită văzut pentru decoruri, efecte speciale și imagine. Era greu să îmi închipui acum câțiva ani că un film de epocă făcut în digital ar putea fi convingător, dar tehnologia a evoluat destul de bine. Sunt multe momente în care te poți pierde în detaliile scenografice ale acestui film, de la reconstrucția Londrei elisabetane la modul în care flăcările lumânărilor se reflectă de pe chipul personajelor. Toate acestea, bineînțeles, trădează un scenariu slab și lipsa de claritate a regiei. Actorii mai salvează onorea filmului, în special Vanessa Redgrave (probabil cea mai bună Elisabeta I din câte am văzut) și David Thewlis, care e aproape de nerecunoscut. Și mai sunt mici aluzii la operele lui Shakespeare presărate din loc în loc, uneori relativ amuzante. Cât despre rama poveștii, în care Derek Jacobi introduce filmul de pe o scenă, ca o piesă de teatru, permiteți-mi să fiu foarte neimpresionat, mai ales că același Jacobi făcea același lucru muuuuuuult mai bine pentru ”Henry V”, de Kenneth Branagh.