Post-TIFF Review: Oslo, 31. august

„Oslo, 31. august” a fost cel mai high profile film din competiția de la TIFF de anul acesta, dar - mai important de atât - a reușit să și convingă juriul că merită Trofeul Transilvania. Nu am reușit să văd filmul decât după terminarea festivalului (ceea ce explică absența sa din topul de final) prin miracolul internetului, înainte să aflu că va fi chiar lansat în cinematografele din România pe 13 iulie. Filmul lui Joachim Trier prezintă o zi (spoiler: ultima zi) din viața lui Anders (Anders Danielsen Lie), un tânăr care este pe cale de a termina un sejur de dezintoxicare. În primele imagini, acesta se trezește alături de o femeie, după prima seară de „permisie”, iar apoi are o primă tentativă nereușită de a-și lua viața. După o ședință de terapie de grup, Anders se întoarce în Oslo, unde urmează să aibă un interviu pentru o primă slujbă adevărată după o lungă perioadă, dar și să se întâlnească cu mai mulți prieteni și foste cunoștințe.

Filmul ne spune destul de multe despre trecutul lui Anders, iar contextul în care trebuie privită dependența lui este destul de clar: copilărie privilegiată, mult potențial, puțină ambiție, multă angoasă existențială. Nu cred că „Oslo, 31. august” este un film despre droguri sau un film despre o anumită clasă socială (acest upper middle class din care Anders face parte), dar mi s-a părut foarte autentic modul în care este prezentat comportamentul suicidar al lui Anders. Ideea de a-și pune capăt vieții este undeva în spatele tuturor acțiunilor sale pe parcursul zilei. Încearcă să își alerteze prietenii, iar aceștia reacționează grijuliu, dar condescendent, fără să facă vreun efort real în a-l opri. Într-un final, după o serie de experiențe dezamăgitoare și care nu îi provoacă niciun fel de plăcere, Anders ia decizia, dar întârzie să pună în aplicare actul. Cadrul final, în care acesta redescoperă cu răbdare casa părintească, cântă pentru ultima oară la pian, iar apoi se întinde pe pat administrându-și o supradoză de heroină, este desăvârșit din toate punctele de vedere.

Simt că am spus ce aveam mai interesant de spus în paragraful anterior, dar cred că motivele pentru care mi-a plăcut filmul sunt altele. În primul rând,  Pe de altă parte, „Oslo, 31. august” este un portret al orașului din titlu. Prologul prezintă, din off, mai multe voci care vorbesc despre amintirile lor despre Oslo, de ca și cum acesta nu ar mai exista. Acest lucru se leagă de personajul principal, care nu mai găsește o legătură dintre el și Oslo. Una dintre cele mai bun secvențe ale filmului este cea în care Anders stă pe terasa unei cafenele și trage cu urechea la ce vorbesc ceilalți clienți, camera de filmat chiar abandonându-l pe acesta pentru câteva secunde în favoarea unor trecători, moment în care personajul cred că realizează existența acestui disconnect și se convinge de cât este de nesemnificativ. Ultimele cadre reiau, în ordine inversă, câteva locații pe care Anders le-a vizitat pe parcursul filmului, acestea fiind însă pustii, încheind pe un ton oarecum ambiguu filmul.

Joachim Trier filmează odiseea lui Anders alternând filmările din mână cu elegante travelling-uri subtile, în care camera de filmat de apropie încet de personaje sau glisează de-a lungul străzilor. E un mod foarte „poetic” de a face filme, dar nu unul în care tehnicile pe care le folosește să iasă în evidență. Nu am văzut primul său film, ”Reprise” (care a fost și el în competiție la TIFF în 2007, fără să fi primit vreun premiu), tot cu Anders Danielsen Lie în rolul principal, dar cred că Trier este o voce cu adevărat interesantă în cinematografia nordică. Ceea ce nu înseamnă că minimalizez aportul interpretului său multitalentat (Danielsen Lie este nu doar actor, ci și medic, scriitor și muzician). „Oslo, 31. august” este reușita amândurora și unul dintre cele mai bune filme pe care le-aș fi văzut anul acesta la TIFF (probabil ar fi intrat pe locul 2 sau 3 în top).