Despre oameni și melci (România, 2012)

Despre oameni și melci

(România, 2012)

Regia: Tudor Giurgiu

Cu: Andi Vasluianu, Monica Bârlădeanu, Dorel Vișan, Jean-François Stévenin, Robinson Stévenin

Rating: 2/5

De-a lungul anilor, mai multe filme s-au autointitulat „o schimbare în peisajul cinematografic românesc” și au mizat pe această etichetă pentru a obține succesul de box-office. Cu un marketing agresiv, săli pline la avanpremiere (TIFF etc.) și aproape 14.000 de spectatori în primul week-end de exploatare, ”Despre oameni și melci” este de-abia primul care pare să fi găsit formula succesului. Și asta în condițiile în care face totuși parte din genul care a dat cele mai multe rateuri autohtone - un fel de melo-realism social nostalgic - și nici măcar nu este atât de „original” pe cât se laudă.

Cred că punctul forte al filmului este distribuția. Andi Vasluianu a devenit în sfârșit un leading man cu priză la public, probabil ca urmare a faptului că Dragoș Bucur caută succesul în altă parte. Monica Bârlădeanu joacă destul de bine (nu a fost neapărat cazul în trecut), iar personajul său mi s-a părut cel mai tridimensional din toată șandramaua. Nu același lucru se poate spune și despre Dorel Vișan, care - în cel mai ironic mod cu putință - își reia rolul din „Senatorul melcilor”, un alt film despre chinurile tranziției, mișmașuri pe banii statului, francezi vizitând România și, evident, melci! Mai merită amintit cuplul de tată și fiu, atât în film cât și în viața reală, Jean-François și Robinson Stévenin, veniți să „facă afaceri” și să admire frumusețile tării noastre.

Totuși, oricâtă simpatie (și chiar admirație) aș avea pentru cei aflați în fața și în spatele ecranului, pentru mine „Despre oameni și melci” nu este un film destul de bun. Rănit în principal de un scenariu slab, lipsit de direcție și inegal dozat, filmul nu se ridică deasupra statutului de fapt divers, iar șansa de a spune ceva relevant despre societatea, economia sau familia post-decembristă este complet ratată. Filmul lui Tudor Giurgiu îți pune din când în când câte un zâmbet pe față, dar nu te pune/lasă să te gândești prea mult. Țintește doar succesul la un public cât mai larg și nimic mai mult de atât. Fiindcă revitalizează, cel puțin pentru câteva săptămâni, interesul pentru filmul românesc, acesta nu este un lucru rău. Dar dacă „După dealuri” (în cinematografe peste o lună și jumătate) va face o figură comparabilă la box-office, demersul lui Giurgiu & co. trebuie reconsiderat.

P.S.: Vă asigur că Andi Vasluianu NU are sindrom Klinefelter. Nu la câtă barbă și la ce apetit sexual vorace are.

RO 2011 - Partea a 4-a: Mănuși roșii

Mănuși roșii

(România, 2010)

Regia: Radu Gabrea

Cu: Alexandru Mihăescu, Andi Vasluianu, Marcel Iureș, Udo Schenk

Rating: 2.5/5

„Mănuși roșii” reprezintă perseverența lui Radu Gabrea în a examina trecutul recent al poporului român și a forțelor care au generat răsturnarea completă a raporturilor etnice și sociale în spațiul mioritic. Totodată, este a doua adaptare a regizorului după un roman de Eginald Schlattner, după „Cocoșul decapitat”, căruia „Mănuși roșii” îi este, de fapt, o continuarea. În 1957, brașoveanul sas Felix Goldschmidt este student la Cluj, unde se află și în tratament la Clinica de Psihiatrie pentru anxietate. Într-o zi, fără să i se ofere vreun motiv, este arestat de Securitate, închis într-o temniță mizeră și anchetat la greu.

Filmul este povestit în flashback-uri. Eliberat după doi ani, Felix își reamintește viața din celulă. În celulă, își reamintește vremurile pașnice când îl citea pasionat pe Marx și vorbea despre idealurile socialiste. Pe măsură ce înaintăm, începe să își amintească și de prietenii săi „reacționari, spioni, imperialiști”, pe care ajunge să îi toarne anchetatorilor. „Mănuși roșii” este povestea unui om înfrânt de sistem și de propriile slăbiciuni. Este și povestea populației săsești din Transilvania, persecutată în primii ani ai noului regim, apoi lăsată să părăsească țara (pe bani, evident).

Din păcate, filmul nu este foarte convingător. Secvențele din celulă, alături de Andi Vasluianu și (pentru o scurtă perioadă) Marcel Iureș, sunt cele mai reușite. Este regretabil, însă, că toate celelalte secvențe sunt filmate de ca și cum am fi tot într-o temniță, în cadre strânse, filmate în decoruri de studio mult mai puțin convingătoare decât celula de închisoare (care și aceasta este un pic cam încăpătoare). Îmi plac, în general, filmele lui Radu Gabrea și le consider importante. Se știe folosi de actori și de camera de filmat atunci când este nevoie. Dar ceea ce îmi pare evident la „Mănuși roșii” este evitarea de a merge până la capăt, ceea ce se traduce printr-o incoerență narativă și pedanteria cu care mesajul ne este livrat.

RO 2011 - Partea I: Periferic

Periferic

(România, 2010)

Regia: Bogdan George Apetri

Cu: Ana Ularu, Andi Vasluianu, Mimi Brănescu, Ioana Flora, Ion Sapdaru, Timotei Duma

Rating: 3/5

Debutul în lung-metraj al lui Bogdan George Apetri pare să „împrumute” elemente specifice filmelor din așa-zisul „noul val” românesc: acțiunea se petrece într-un interval de timp limitat (o zi), nu există muzică, un anumit tip de poveste, filmări din mână și predilecția pentru cadre lungi (deși nu chiar atât de multe planuri secvență ca în alte filme). Există, bineînțeles, și câteva nume consacrate în deceniul trecut, atât în fața camerelor (în special Vasluianu, Brănescu și Sapdaru), cât și în „culise” (co-scenaristul Tudor Voican, directorul de imagine Marius Panduru, plus faptul că ideea originală a pornit de la Ioana Uricaru și Cristian Mungiu). Nu lipsesc nici premii la festivaluri internaționale (Locarno, Varșovia, Vilnius...) Astfel încât filmul vine ca o recomandare instantă pentru un anumit segment al publicului autohton. Nu unul prea mare, dar având în vedere că filmul este lansat simultan și pe internet (www.webkino.ro), s-ar putea să-și găsească mai ușor (și mai repede) o audiență. 

„Periferic” este povestea Matildei (Ularu), care primește o învoire de o zi din penitenciarul în care este închisă pentru înmormântarea mamei sale. De fapt, ea vrea să profite de acest eveniment pentru a fugi din țară, dar înainte trebuie să regleze niște conturi (cu fratele, cu fostul, cu copilul de opt ani pe care îl are...). Filmul are o structură simplă, în trei acte, fiecare denumit după personajul masculin cu care Matilda interacționează în segmentul respectiv (cei trei de mai sus). Progresia este destul de previzibilă (ceea ce nu e un lucru rău), dar filmul rezervă și câteva evenimente neașteptate pe parcurs (cum ar fi un foarte bine executat accident de mașină și semi-twist-ul final, mai mult sau mai puțin previzibil).

Nu am văzut scurt-metrajele pe care Apetri le-a făcut până acum, dar pare să fie un regizor destul de preocupat de aspectul vizual al filmului său. „Periferic” are foarte puține cadre irosite, știe să folosească inteligent planurile-secvență, filmările din mână și close-up-urile. Un lucru aparte este că Apetri pare să fie fascinat de jocurile de lumină. Iar cronologia filmului îi permite (cu ajutorul lui Marius Panduru, care are deja un CV destul de bogat) să profite de lumina din toate momentele zilei. Îi reușesc, astfel, câteva momente destul de mișto, în care soarele pătrunde prin ferestre sau printre arcade, sau reflecții se răsfrâng lascinv dintr-un colț în altul al ecranului. Scena cea mai reușită, poate, din acest punct de vedere este cea din restaurant dintre Ularu și Brănescu, care este dominată de lumina care pătrunde pe fereastra din spatele lui și de fumul gros al țigării sale.

Din păcate, filmul pare ușor lipsit de miză. Acest lucru este evident de la început, iar finalul expeditiv nu rezolvă lucrurile prea mult. Se salvează fiindcă o mare parte din film stă în forța interpretărilor. Andi Vasluianu și Mimi Brănescu își fac partea lor de rol foarte bine, furând scenele în care apar și construind personaje complexe și surprinzătoare. Cât despre Ana Ularu, se dovedește destul de capabilă să ducă un film întreg pe umeri. Nu este o actriță care să îmi placă deosebit, dar găsesc interpretările sale interesante și cred că ar merita să apară mai des în filme (bine, nu ține numai de ea acest lucru). Al treilea act, însă, mi se pare neinspirat, din toate punctele de vedere, încât nici chiar Ularu nu îl poate salva. Se ajunge într-un moment în care se adună cam multe drame pentru o singură zi (părăsirea clandestină a țării, decesul mamei, certurile cu fratele și cumnate, recuperarea banilor de la fostul abuziv, exploatarea minorilor, delincvența juvenilă etc.). Cu cât apar mai multe elemente în scenariu, cu atât acesta devine mai găunos. Situația în care se găsește Matilda la final nu este una ușoară (nici din punctul de vedere al psihologiei personajului, nici din punct de vedere narativ, nici regizoral). Iar soluția găsită de Apetri, care șterge practic cu buretele tot ce s-a întâmplat până atunci și își lasă personajul absolut gol și părăsit, pare improvizată, grăbită și nu dă un sens celor 85 de minute care au precedat-o.