Pacific Rim
(SUA, 2013)
Regia: Guillermo del Toro
Cu: Charlie Hunnam, Idris Elba, Rinko Kikuchi, Ron Perlman
Rating: 3/5
Nu am știut la ce să mă aștept de la cel mai recent film al lui Guillermo del Toro. Îmi plac foarte mult filmele sale spaniole, „Cronos”, „El espinazo del diablo” și „El laberinto del fauno”. Dar nu mi-a plăcut deloc ”Hellboy” (l-am văzut de două ori, just to be sure) și nu am mai dorit să gust celelalte filme ale sale făcute la Hollywood. Uitându-mă peste titlurile carierei sale, e greu să identific o trăsătură care să se regăsească în toate acestea. Cinema-ul lui del Toro pare să existe în două planuri complet diferite. În filmele spaniole, avem întotdeauna un copil în prim-plan, iar în jurul lui se construiesc ample intrigi politice, făcând aluzii la anii Războiului Civil, ai lui WW II și ai dictaturii lui Franco, păstrându-se însă tot timpul punctul de vedere al copilului. Filmele americane au un look complet distinct și sunt probabil modul în care del Toro se împacă cu fascinația pe care o are pentru benzi desenate și subgenuri cinematografice (kaiju în cazul de față).
Mă bucur, așadar, să anunț că m-am simțit destul de bine în cinema la acest film în care roboți uriași se bat cu monștri uriași, cu mențiunea că este departe de a fi o capodoperă și are o grămadă de defecte. Haideți să începem cu ele, dacă tot suntem aici. În primul rând, ceea ce m-a deranjat cel mai tare a fost faptul că majoritatea secvențelor de acțiune se petreceau noaptea, în beznă, pe ploaie și eventual și subacvatic. În 3D, mai ales, două-trei momente cheie mi s-au părut confuze și am avut senzația că am pierdut din frumusețea imaginilor și din calitatea detaliilor. Dar, mai mult de atât, nu am putut să nu mă gândesc la ”Godzilla” lui Roland Emmerich, care „excela” în secvențe neclare sau la ”Cloverfield”, în care nu există decât una sau două cadre în care monstrul este clar vizibil. Evident, efectele speciale sunt mai credibile dacă scenele sunt întunecoase, dar Bong Joon-ho și al său ”The Host” au dovedit cât de eficiente pot fi scenele de acțiunea filmate en plein soleil.
Per ansamblu, efectele speciale sunt foarte reușite (chiar dacă greu apreciabile, din motivele exprimate mai sus), dar sunt convins că vor ajunge să pară depășite în anii următori, așa cum este soarta tuturor blockbusterelor care mizează pe CGI. Aproape am ajuns să regret amatorismul filmelor japoneze cu Gojira, unde bărbați în costume ridicole se lua la bătaie în decoruri construite la scară mică. Și ca să epuizăm problemele - scenariul este slab, personajele sunt foarte închistate în arhetipul pe care trebuie să îl joace, dialogurile sunt de la un capăt la celălalt pline de clișee, iar interpretările sunt în marea lor majoritate mediocre... cu o excepție notabilă - Rinko Kikuchi. Dincolo de faptul că personajul pe care îl joacă este cel mai consistent, Kikuchi le dă clasă monotonilor ei co-stari, niciunul capabil să iasă din one-note-ul în care își joacă rolurile. Pentru comic relief, avem doi cercetători enervanți, dar cel care merită cu adevărat menționat este Ron Perlman, care apare într-un scurt rol și fură câteva scene, înainte de a-și găsi un sfârșit „epic”.
”Pacific Rim” durează ceva mai mult de 2 ore, dar nu este plictisitor în niciun moment, pe toată durata sa. Și trebuie să recunosc că o mare parte din nemulțumirile de mai sus sunt rezultatul reflecției de după vizionare și nu au fost atât de evidente pe parcursul ei. Del Toro a știut să dozeze filmul, alternând momentele de expozițiune cu secvențele de acțiune, dar ceea ce este cu adevărat remarcabil este că reușește să facă din fiecare dintre acestea din urmă un set piece individual. Deși locațiile sunt interchangable și vizual totul arată foarte întunecat, fiecare secvență de acțiune este distinctă de celelalte. Poate din cauză că fiecare monstru și robot este diferit, poate fiindcă numărul „combatanților” se tot schimbă, oricum, suntem departe de repetitivitatea scenelor din ”Transformers” (de exemplu), care nu reușeau decât să îți inducă apatie. Chiar dacă nu am simțit acel ceva special pe care del Toro reușește să îl transmită în „Labirintul lui Pan” sau în ”Cronos”, chiar dacă nu se simte „mâna” unui regizor cu pedigree arthouse, nu pot să spun că ”Pacific Rim” nu este bine regizat (mai ales pentru un blockbuster). Nu arată nici ca un film Guillermo del Toro, dar nici ca unul Michael Bay, J.J. Abrams sau Christopher Nolan și nici ca un episod al francizei Avengers. It's its own thing and it's a good as it gets!
P.S.: Și o notă personală... Demult nu am mai ieșit de la un film cu melodia principală de pe coloana sonoră în minte. Riff-ul de șase note din ”Pacific Rim” a fost pentru mine cireașa de pe tort.
Posts
