TIFF 2012 - Day Three

Pe lângă „Donoma”, despre care am scris deja mai pe larg, trebuie să spun câteva cuvinte și despre alte două filme.

Hugo este cel mai high profile film al festivalului (deși nu neapărat un succes comercial). Pornind de la extraordinarul roman (parțial grafic) al lui Brian Selznick, Scorsese spune povestea unui tânăr orfan care întoarce ceasurile în gara Montparnasse și a întâlnirii acestuia cu un maestru uitat al cinematografului mut, Georges Méliès. În prim-plan este adusă dragostea lui Scorsese pentru cinema și pasiunea sa pentru restaurarea filmelor vechi. Aș fi preferat să văd un film despre un copil care descoperă cinema-ul și despre felul în care această pasiune se naște. Din păcate, al doua parte a filmului este pură propagandă, dacă se poate spune astfel, iar acest lucru face din ”Hugo”, cel puțin pentru mine, o ușoară dezamăgire. Pe de altă parte, am rămas cu câteva lucruri la care nu mă așteptam, inclusiv un rol foarte bun făcut de Sacha Baron Cohen: interpretarea sa și personajul său (care nu există în carte) servesc ca o contra-greutate pentru povestea lui Hugo și accentuează tema abandonului (ușor ignorată de Scorsese în detrimentul biografiei aproximative a lui Méliès).

 

Hwanghae AKA The Yellow Sea AKA The Murderer este un thriller coreean relativ tipic, despre un șofer de taxi chinez (sau, mă rog, coreeano-chinez) cu datorii la niște gangsteri, care este angajat să ucidă un „baștan” în Coreea de Sud. Evident, lucrurile se complică și omul nostru ajunge să fie urmărit de poliție, mafie și alții pentru o crimă pe care nu a mai reușit să o comită. Plusurile filmului sunt extraordinara tensiune din prima oră a proiecției, doza de realism adusă de plasarea acțiunii în rândul unor imigranți ilegali (mi-a amintit de ”Shinjuku Incident”, deși acesta nu ar trebuie să fie un lucru bun) și doza de nebunie coreeană adusă de folosirea exclusiva a armelor albe în confruntările dintre găști - cuțite, topoare, ciolane etc. Filmul își pierde suflul pe parcurs, iar în a doua parte Hong-jin Na încearcă să repete câteva dintre secvențele reușite din prima parte (care includ o urmărire de antologie), însă fără succes - ceea ce părea inițial virtuozitate se transformă în manierism, iar oricât de over the top sunt unele scene, nu pot scăpa ridicolului. Dar este un film entertaining, chiar și la ora imposibilă la care a fost proiectat și chiar dacă uneori umorul este mai degrabă incidental.