Top 10 Orson Welles

Nu știu cum de am reușit să amân până acum acest top. Orson Welles este unul dintre puținii cineaști ai căror filme mă fascinează aproape fără excepție. Poate de aceea topul de mai jos este ușor cam anarhic și nu respectă neapărat consensul cu privire la opera sa. Dar tocmai de aceea se fac topuri, nu?

1. Le procès/The Trial (1962)

2. Citizen Kane (1941) 

3. Campanadas a medianoche/Chimes at Midnight (1965)

4. Macbeth (1948)

5. The Stranger (1946)

6. Vérités et mensonges/F for Fake (1973)

7. The Lady from Shanghai (1947)

8. The Tragedy of Othello: The Moor of Venice (1952)

9. The Magnificent Ambersons (1942)

10. Touch of Evil (1958)

Orson Welles în ”Citizen Kane” (în prim-plan și în fundal *wink*)

P.S.: Am luat în considerare doar lungmetrajele pe care le-a și regizat. Un top selectat din toate filmele în care a jucat cred că este dincolo de puterile mele omenești. 

P.S.2: Pentru alte topuri cu cele mai bune filme ale celor mai mari auteuri americani, click here for: Kubrick, Scorsese, Allen, Hithcock (aproximativ american). Iar pentru urmașii lor, click here: Coen Bros., Aronofsky, Fincher...

Sullivan's Travels (SUA, 1941)

Sullivan's Travels
(SUA, 1941)

Regia: Preston Sturges

Cu: Joel McCrea, Veronica Lake, Robert Warwick

Rating: 4.5/5

În ultima vreme par să scriu numai despre filme foarte bune, iar capodopera tragi-comică din 1941 a lui Preston Sturges continuă seria. ”Sullivan's Travels” este povestea unui regizor de comedii și muzicaluri, ambițios și ușor arogant, care își dorește să schimbe macazul și să treacă la drama socială. Dar, așa cum colaboratorii săi nu încetează să îi reamintească, Sullivan este un privilegiat al societății americane, crescut în puf și care nu știe nimic despre greutățile vieții și traiul mizer. Pentru a-și remedia acest neajuns, Sullivan se decide să plece în lumea largă, numai cu 10 cenți în buzunar, pentru a aduna în câteva săptămâni experiență pentru o viață întreagă și să poată, în sfârșit, să-și realizeze filmul.

Prima jumătate a filmului aduce a farsă, cu Sullivan trecând prin mici încurcături, care se termină, inevitabil, cu întoarcerea sa (involuntară!) la Hollywood. De la un moment dar, o tânără actriță aspirantă (Veronica Lake) îi va fi alături, pentru a aduce un plus de senzualitate comediei. Însă în a doua parte a filmului, odată ce cei doi dau cu adevărat de belele, într-un lugubru peisaj urban, filmul își permite să devină serios. În final, cadavrul desfigurat al unui vagabond va fi confundat cu cel al lui Sullivan, în timp ce acesta pare destinat să își petreacă următori anii într-o înfricoșătoare colonie penitenciară din sud, unde singura plăcere a condamnaților sunt proiecțiile ocazionale ale unor desene animate cu Mickey Mouse și Pluto. Salvat într-un sfârșit, Sullivan va abandona ambițiosul său proiect, fiindcă a descoperit valoarea filmului popular și rolul său în a alina suferințele oamenilor.

Morala filmului nu este foarte originală și nici în mod excepțional profundă, dar ”Sullivan's Travels” este un omagiu adus cele aproape jumătate de secol (la acea vreme) de cinema escapist, celebrarea unor nume ca Frank Capra, Ernest Lubitsch, Walt Disney sau (mai ales!) Charlie Chaplin. Faptul că proiecția desenului animat are loc într-o biserică mi se pare destul de important, din acest punct de vedere. În aceeași măsură, filmul este o dovadă a talentului și stilului unic al lui Preston Sturges (a nu se confunda cu John Sturges): modul în care acesta trece de la satiră la comedie și tragedie, de la peisajul urban fițos al L.A.-ului la cel deprimant al orașelor din Midwest, apoi în sudul Americii, primordial, canalicular; știința în a folosi mișcările de aparat și montajul (avem chiar câteva exemple de slow-motion aici); extraordinara secvență mută, realizată doar cu ajutorul imaginilor și a muzicii care domină mijlocul filmului. Nu în ultimul rând, trebuie lăudat flerul regizorului în a-și selecta distribuția: McCrea e șovăitor-amuzant în rolul regizorului care își închipuie că poate schimba lumea cu filmele sale, iar Veronica Lake (mai cunoscută pentru rolurile de femeie fatală, ceva mai reci, dar nu fără un oarecare umor) este fata fără nume care îl aduce cu picioarele pe pământ.

Sturges sparge convenții și prejudecăți (lucru mai rar întâlnit la acea vreme): personajele sale vorbesc despre sex, există mulți afro-americani în distribuție (chiar în roluri importante, precum pastorul de la final), fresca socială deloc măgulitoare etc. Sturges își permite chiar să critice industria din care face parte, lăudând-o în același timp. Conștient de problemele lumii (pe care Sullivan le tot invocă fără să pară să le înțeleagă cu adevărat), de limitările sale, dar și de posibilitățile nemăsurate pe care cinema-ul le oferă, Preston Sturges realizează un film care nu este pentru niciun moment cinic și este o încântare de la început la sfârșit.

À nous la liberté - English Language Review

À nous la liberté aka Freedom for Us

(France, 1931)

Directed by: René Clair

Starring: Henri Marchand, Raymond Cordy, Rolla France

Rating: 4.5/5

In René Clair's social satire "Freedom for Us", two convicts plan an escape from prison, where they are "forced" to work on a conveyor belt, assembling toys. The escape doesn't go as planned and only Louis gets out, Émile sacrificing himself for his friend. On the outside, Louis quickly gets a business started and becomes a pretty important industrialist, although he is not respected by his new friends in the bourgeoisie. He encounters Émile when he gets out at last and tries to help him get a girl to fall in love with him (one of Louis' employees). But things start to go bad when other former convicts appear out of nowhere and blackmail Louis.

Although it deals with important themes and it is made during a recession, the movie is a comedy, which relies on elaborate set pieces, slapstick and music, rather than dialog. In fact, it could almost be a silent movie and the fact that it owes a lot to the work of Chaplin is obvious (although it was Chaplin that was accused of plagiarizing "Freedom for Us" in his 1936 masterpiece, "Modern Times"). But Clair does bring his own touches. The camerawork is outstanding throughout the entire picture and there is a real intelligent use of the editing. The plot is rather weak and it serves mostly to make fun of certain parts of the high society, but otherwise the movie falls quite nicely around it from one set piece to another. The most famous moments in the movie are the sequences that depict the workers in Louis' factory, who work in conditions very similar to those in the jail at the beginning and the speech towards the end, when we see a politician's monotonous delivery of a boring and pandering address to the workers, while all the "listeners" are distracted by the money from a dropped suitcase.

Factory/Prison?

You can call "À nous la liberté" naive and you may complain about the dialog and the poor storyline. But it's a comedy tour de force, carried by the impressive performances of the two leads, assisted by the wonderful music of Georges Auric and very ably "conducted" by René Clair, a young but mature director even at the time.

The Hunchback of Notre Dame (SUA, 1996)

The Hunchback of Notre Dame

(SUA, 1996)

Regia: Gary Trousdale, Kirk Wise

Voci: Tom Hulce, Tony Jay, Demi Moore, Kevin Kline

Rating: 4.5/5

Privind retrospectiv, „Cocoșatul de la Notre Dame” este unul dintre cele mai subapreaciate lungmetraje de animație ale studiourilor Disney. Și asta în ciuda faptului că este realizat de aceeași echipă (în special regizorii Trousdale și Wise și compozitorul Alan Menken) care au semnat unul dintre cele mai mari succese ale erei de după moartea lui Walt - ”Beauty and the Beast” și unei distribuții vocale excelente. Bazat pe romanul (aproape) omonim al lui Victor Hugo și realizat cu o extraordinară atenție pentru detaliu și tehnică, ”The Hunchback of Notre Dame” este o capodoperă muzicală profundă și flamboaiantă.

Sigur, deranjează numeroasele modificări aduse sursei literare. Nu e ușor să te iei de o asemenea capodoperă, dar asta nu reprezintă o problemă pentru Disney de obicei. În consecință, cronologia romanului este schimbată (practic, acțiunea filmului nu acoperă decât câteva zile), iar trăsăturile personajelor sunt modificate. Phoebus devine un ireproșabil cavaler al dreptății; Quasimodo este mult mai binevoitor și deloc surd (poate să cânte foarte frumos...), dar este ușor schizofrenic; Frollo nu mai este arhiepiscop, ci judecător, dar - în esență - este același personaj complicat, păstrând proporțiile (sutele de pagini ale lui Hugo versus cele 85 de minute ale animației). Și totuși, filmul atinge unele dintre temele romanului (pledoaria pentru toleranță, condiția umană, în special în relație cu Dumnezeu, destin și Iad, sacru vs. profan și alte teme romantice  etc.) și atestă aceeași dragoste pentru arhitectura catedralei parisiene din titlu. Fratele meu consideră că este chiar un film profetic, fiindcă - parafrazez - înfățișează un oficial parisian obsedat de înlăturarea țiganilor, nefiind dispus să le acorde prezumția de nevinovăție. Într-un fel, nu ar trebui să ne deranjeze chiar atât de tare abaterile comise de animatori. Toate adaptările cinematografice (după orice operă literară, nu doar ”Notre Dame de Paris”) își permit să modifice elemente uneori esențial ale sursei. Iar în cazul de față, Hugo însuși a modificat finalul când a scris libretul operei ”La Esmeralda”, de Louise Bertin.

Este considerat una dintre cele mai dure producții din istoria studioului, iar acest lucru spune ceva (să nu uităm că în filmele Disney protagoniștii își pierd foarte des rudele pe parcursul poveștii, iar uneori chiar eroii dau colțul, e drept, temporar, în timp ce personajele negative au parte de decese spectaculoase). ”The Hunchback of Notre Dame” este plin de imagini care probabil sunt menite să sperie copiii- Quasimodo nu este cel mai frumos erou, violența nu lipsește din niciun act al filmului, uneori fiind destul de grafică, nelipsind nici tortura etc. - iar, în plus, există unele imagini mai provocatoare care revelează infatuarea lui Frollo pentru Esmeralda. 

În final, trebuie amintite încă două aspecte. Muzica lui Alan Menken domină întregul fundal sonor și, din multe puncte de vedere, ”The Hunchback of Notre Dame” este capodopera sa (deși a luat 8 Oscar-uri pentru alte 4 filme): un spectacol muzical fără compromis, aproape o mini-operă. La succesul căreia concură și extraordinarele talente care își împrumută vocile personajelor. Deși mai puțin celebre decât în ziua de azi (vezi ”Rango”), dar foarte celebre pentru epoca la care a fost făcut, vocile lui Hulce, Moore, Kline, Tony Jay și Jason Alexander (care este obligatoriul comic relief) sunt perfecte. Cântecele, vocile, plus combinația de animație tradițională și cea asistată computerizat, schema de culori și forța materialului de bază garantează un spectacol excepțional.

Dog Star Man - English Language Review

Dog Star Man  

(USA, 1962 - 1964)

by Stan Brakhage

This is the first installment of a new series I'm hoping to work on regularly - "American Experimental", about avant-garde, experimental and underground movies made in the United States. And it seems fitting to begin with the work of Stan Brakhage, a man who is almost synonymous with the avant-garde of the last half a century. His carrer began in the late '50s and ended with his death, in 2003. He is recognized as one of the most influential American filmmakers.

"Dog Star Man" is a 75-minute work that is, essentially, a collection of five shorts, called "Prelude", "Part I", "Part II", "Part III and "Part IV". Although it tells the story of a man (played by Brakhage himself) climbing a mountain in the company of his dog, the film doesn't have a real narrative. It's visual style is based of the fast-paced editing of very such images as: solar explosion, the surface of the moon, nude bodies, a new-born baby, the mountainous landscape of Colorado, various organs and tissues and, of course, scratches on film and abstract flashes of light. Brakhage uses very diverse techniques: from time-lapse cinematography, to slow-motion (mostly in "Part I"), first person shots from the point of view of the main character, hand-held cinematography, microscope shots, multiple exposures, archive footage of the outer-space and, most importantly, the superimposition of several rolls of film (two in the "Prelude", four in the last part). "Dog Star Man" is completely silent: no dialogue, no sound effects, no music...

It is only through images and editing that Brakhage takes us to the ideas that he is interested in. What started as a simple project (as he himself called) becomes a dense, abstract and important work of art that touches on serious themes: Man's place in the Universe, between the biology he cannot elude and the stars he looks towards, the meaning of life, the History of Man etc. The man in the picture keeps climbing the mountain, even though he keeps slipping in the snow, but in the end he falls down ans is rescues/helped by his dog. The last three parts a more condensed than the others and make their point more clearly: "Part II" shows us a newborn's first violent reactions to the world he just arrived in, "Part III" is a celebration of the flesh, where naked bodies converge and tissues are soaked in pulsating blood and "Part IV" is a sort of a synthesis of the entire work.

"Dog Star Man" is not an easy watch, but it's importance cannot be underestimated. It is a complex work, that Brakhage himself turned into a four-hour film ("The Art of Vision") without adding a single new shot, by simply rearranging the rolls of film that are superimposed in "Dog Star Man". The movie is difficult, but what it asks of his audience is only to have patience and try to see beyond the images, and to decipher the meaning of the film in their one way.

”American Experimental” - Dog Star Man

Dog Star Man  

(SUA, 1962 - 1964)

by Stan Brakhage

Stan Brakhage este aproape sinonim cu avangarda anilor '60, chiar dacă a continuat să lucreze până la data morții sale, în 2003. ”Dog Star Man” este una dintre primele sale opere și una dintre cele mai importante. În esență, este vorba despre o colecție de 5 scurt-metraje, cu titluri simple: „Prelude”, „Partea I”, „Partea a II-a”, „Partea a III-a”, „Partea a IV-a”. În întregimea ei, opera este ambițioasă și aventuroasă. Încă din „Preludiu”, Brakhage suprapune două role de film, cadrele sunt tăiate la fiecare secundă, imaginile pe care le vedem sunt diverse și cu greu reușim să le descifrăm: explozii solare, suprafața lunii, trupuri nude, animale, flash-uri de lumină, țesuturi umane în sânge sau la microscop.

„Partea I” este ceva mai convențională. Apare ceva mai clar definit așa-zisul personaj principal al filmului, un bărbat (jucat chiar de Brakhage) care urcă un munte înzăpezit din Colorado, alături de câinele său (de unde, poate, vine și titlul), numai pentru a se prăbuși înspre final. „Partea a II-a” este mai scurtă, centrată în jurul unui nou-născut, a cărui prime percepții pe această lume sunt redate printr-un nou montaj frenetic. În „Partea a III-a”, Brakhage suprapune trei role de film, predominând trupuri goale (Brakhage și soția sa), iar în ultima parte, ”Dog Star Man” ajunge la paroxism, patru role de film suprapunându-se cu aceleași imagini frenetice care au dominat filmul până acum: omul și câinele său, organe, un nou-născut, trupurile goale ale părinților săi, cosmos-ul, organe și lumini abstracte.

Pus astfel cap la coadă, ”Dog Star Man” nu are mai mult de 75 de minute. Însă, folosind exact același material, fără să adauge alte imagini, Brakhage a construit, prin desfășurarea rolelor de film sau re-suprapunerea lor în diferite combinații, un alt film de peste 4 ore - ”The Art of Vision”. Se poate deduce de aici extraordinara densitate a operei de față. ”Dog Star Man” îmi amintește de o simfonie, nu doar prin faptul că este segmentat precum una, ci și pentru că suprapunerea rolelor de film mă face să mă gândesc la diferite linii melodice, care co-există într-o simfonie. Singura problemă este că ochiul uman nu este la fel de antrenat ca urechea, dar tocmai pe acest lucru mizează Brakhage. Filmele sale se adresează unui public educat în artele vizuale sau, măcar, unuia dispus să încerce să vadă dincolo de montajul anarhic și să încerce să descifreze imaginile sau să le dea o interpretare proprie. Tehnicile vizuale folosite sunt vaste: de la slow-motion sau time-lapse, la imagini de arhivă inserate, filmări la microscop, expuneri multiple, manipularea directă a imaginilor (desene sau scrijelituri) etc. etc. etc.

”Dog Star Man” vorbește despre teme foarte serioase: locul omului în Univers, undeva între biologic și cosmic (sugerat încă din titlu), istoria omenirii, sensul vieții etc. Brakhage ne conduce spre aceste teme prin „simpla” montare a imaginilor, filmul său fiind complet mut, fără niciun cuvânt vorbit, niciun efect sonor și fără muzică. Descris astfel, ”Dog Star Man” pare un film rezervat unui grup limitat de cinefili și curioși. Dar cred că impactul său (sau a operei lui Brakhage și a contemporanilor săi) nu trebuie subestimată. Filme diverse, de la ”2001” la ”Se7en” sau ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind” par în unele momente să privească cu admirație înspre ”Dog Star Man”. Iar datorită carierei sale academice (la Universitatea din Colorado), lui Brakhage îi datorăm, printre altele, și ”South Park”!

"American Experimental" Announcement

Am observat, în ultima vreme, că majoritatea filmelor despre care scriu sunt contemporane și mainstream, ceea ce nu se potrivește foarte bine cu intenția mea inițială, aceea de a scrie despre filme mai puțin cunoscute, mai rare, mai ciudate etc. Pentru a remedia acest lucru, o să debutez o nouă „serie”, sub titlul American Experimental, în care voi scrie la intervale - sper - regulate despre câte o operă din cinematografia underground, avant-garde americană, de la începuturile sale și până înspre prezent. Toate articolele vor fi și în română și în engleză și vor fi reunite sub acest banner:

Evident, acesta este un subiect despre care nu știu prea multe, așa că îl voi descoperi pe măsură ce scriu despre filme. Și voi încerca să mă abțin de la a da note. Cel puțin pentru moment...

The Adjustment Bureau (SUA, 2011)

The Adjustment Bureau

(SUA, 2011)

Regia și Scenariul (după Philip K. Dick): George Nolfi

Cu: Matt Damon, Emily Blunt, Terence Stamp, Anthony Mackie

Rating: 2.5/5

Poster-ul de mai sus este unul dintre cele mai bune din ultima vreme. Deși Damon și Blunt cam par lipiți peste un fundal, nu se poate nega eleganța design-ului și folosirea inteligentă a culorilor. Mai mult, poster-ul face o trewabă foarte bună din a-ți explica, foarte pe scurt, despre ce este vorba în film și care e atmosfera generală pe care acesta ar trebui să o aibă: literele în perspectivă (à la ”North by Northwest”) și impresionantele umbre uriașe creionează ideea unei lumi paralele, conduse din umbră, dar, într-un fel, este evident că filmul nu este unul prea serios. Trailer-ele pentru „Gardienii destinului” (traducere la limita bizară a titlului original) sunt mult mai puțin eficiente decât acest poster. De fapt, sunt chiar banale. Dar, evident, și filmul ajunge să fie la fel de banal.

În ”The Adjustment Bureau”, Matt Damon (care în ultima vreme este mai prolific pe ecran decât Nicolas Cage, numai că în filme mai bune) este un candidat pentru postul de senator al Statului New York. Este genul de liberal idealizat care nu există decât în visurile umede ale celebrităților și activiștilor, dar asta este ok. Lucrurile se schimbă odată ce începe să o tot întâlnească pe Elise și odată cu apariția ulterioară a unor misterioși bărbați îmbrăcați la costum, care posedă puteri paranormale și sunt responsabili (ca să nu zic obsedați) de îndeplinirea unui misterios Plan.

Philip K. Dick este aproape sinonim cu revoluția în materie de SF. ”Blade Runner”, ”Total Recall” și ”Minority Report” sunt pietre de hotar în istoria genului și unele dintre cele mai bune filme ale epocilor în care au fost făcute. Dar dacă deceniile precedente au începute cu respectivele adaptări monumentale după Dick, anilor 2010 li se oferă o adaptare minoră, acest ”The Adjustment Bureau”, care este amuzant, sigur, dar în final ineficient și, la propriu și la figurat, nu duce nicăieri. Happy-end-ul pare absolut improvizat, după ce  energia creatoare a fost deja epuizată pe „twist”-urile care nu se abat prea mult de la clișeele unui astfel de film. Termene de comparație sunt destule, dar acestea nu sunt cele trei filme menționate mai sus. Mai degrabă, ”The Adjustment Bureau” e undeva între filmele lui Richard Kelly (”Donnie Darko”, dar mai ales recentul ”The Box”) și ”Wanted”, insipida fantezie comic-book cu Angelina Jolie și James McAvoy (a, da, și Morgan Freeman!).

Pentru un film de debut (George Nolfi mai mult a scris până acum), ”The Adjustment Bureau” nu e rău, dar nici nu se remarcă. Ca producție de serie a industriei, mimează destul de bine un film de serie B și, grație în special celor doi interpreți din rolurile principale și apariție de rigoare a unui character actor de marcă (în cazul de față, Terence Stamp), nu uită să fie amuzant și lejer.

Rubber (Franța, 2010)

Rubber

(Franța, 2010)

Regia și Scenariul: Quentin Dupieux

Cu: Stephen Spinella, Wings, Hauser, Jack Plotnick, Roxane Mesquida

Rating: 3/5

”Rubber” începe ca unul dintre cele mai provocatoare filme din ultima vreme, printr-o declarație, spusă de unul dintre personaje direct înspre obiectivul camerei de filmat, că ar fi un omagiu adus lipsei de sens, „cel mai puternic element stilistic” din lumea filmului. În continuare, vom urmări un grup de oameni, identificați ca fiind spectatorii filmului din interiorul filmului. Acești urmăresc, cu ajutorul unor binocluri, povestea unui cauciuc  (sau, mă rog, anvelopă) care prinde viață și își descoperă puteri telepatice, după care începe să cutreiere deșertul californian, distrugând aproape orice vietate întâlnește în cale. Nu după multă vreme, granița dintre film și realitate va începe să se estompeze.

Deși este o producție franțuzească, ”Rubber” este în întregime vorbit în engleză. Peisajul este 100% american, iar aceste două elemente contribuie la atmosfera specială pe care filmul încearcă să o creeze, ca un omagiu adus exploitation-ului, slasher-elor, road-movies-urilor etc, genuri care sunt primordial asociate cu spațiul întins, deșertic, al teritoriilor americane. Dacă nu ar fi să luăm în calcul cauciucul ucigaș, ”Rubber” arată ca o combinație de ”Sugarland Express” și ”Twin Peaks”. Este imitația aproape la perfecție a ceea ce se numește ”Americana”. O pseudo-Americana, dacă vreți.

Din păcate, filmul se epuizează destul de repede. După o vreme, jocul de-a filmul și jocul de-a realitatea nu mai sunt amuzante, iar întorsăturile de situație sunt neinspirate sau forțate. Există idei în film. Sau, mai degrabă, întrebări. Care este relația dintre spectator și cinema? Cât de departe poate să meargă voința creatoare a autorului? Ce este, de fapt, acel no reason invocat în monologul de la început? Nu există nicio explicație pentru evenimentele care se întâmplă în ”Rubber”. Filmul nu ne invită să ne întrebăm cum de cauciucul prinde viață, ci mai degrabă care este originea filmului. Care a fost imboldul pentru Dupieux să facă acest film? Cât de mult se identifică acesta cu personajele sale? Și, apoi, care este locul lui ”Rubber” în istoria cinematografiei?

Cu ce rămânem, însă, după acest „regal” ezoteric și nihilist? Izvorâte din același no reason, avem o serie de cadre și situații absurde (cauciucul se îndrăgostește de o frumoasă străină, privește curse de automobilism sau exerciții de aerobic la televizor etc.) Două momente rămân cu adevărat impresionante. Primul vine înainte ultimului act al filmului, în care protagonistul observă, de la distanță, un grup de gunoieri dând foc la un maldăr de anvelope (un adevărat holocaust). Al doilea moment este chiar finalul (mă rog, unul dintre finaluri, căci ”Rubber” are o ușoară problemă în a găsi exact momentul în care trebuie să se termine): o tricicletă (cauciucul „reîncarnat”) și o armată de alte anvelope mărșăluiesc amenințător înspre Hollywood.

Rango (SUA, 2011)

Rango

(SUA, 2011)

Regia: Gore Verbinski

Voci: Johnny Depp, Isla Fisher, Ned Beatty, Alfred Molina, Bill Nighy

Rating: 3.5/5

Nu există prea multe western-uri animate. Nu lungmetraje, oricum. Singurul de ce îmi amintesc, pe moment, este de o cu totul altă factură decât cel de față - parodia spaghetti ”West and Soda”, a lui Bruno Bozzetto. ”Rango” este o pastișă a genului, o comedie care combină elementele cele mai caracteristice ale western-ului într-un produs destul de previzibil, numai că protagoniștii sunt mici animale antropomorfizate: un cameleon, ceva șopârle, tot felul de păsări și rozătoare, cârtițe etc. Bineînțeles, sfera de referințe a filmului nu se rezumă numai la western-uri celebre (care poate sunt prea puține, din câte știu autorii), așa că ”Fear and Lothing in Las Vegas”, ”Apocalypse Now” și ”Chinatown” sunt și ele evocate.

Regizorul Gore Verbinski a avut o carieră destul de oscilantă până când s-a îngropat (din punct de vedere artistic) în seria „Pirații din Caraibe”. Nu că filmele lui ar fi strălucit înainte de oribila a treia parte din seria respectivă... ”Rango” nu este o îndepărtare foarte mare de la ”Pirați...” Chiar dacă este o animație și are mai mult umor (pe alocuri), personajele sunt schematice, conflictele „împrumutate”, iar realizarea pedantă. Faptul că ”Rango” este mai reușit se datorează, cred, simplului fapt că animația este foarte reușită. Fiind prima ieșire mai importantă a celor de la Nickelodeon Films (alături de ILM), se vede dorința de a crea un stil care să nu semene cu ce au făcut până acum Pixar, Dreamworks sau Disney. Numărul foarte mare de personaje secundare, fiecare bine identificat și părând să beneficieze de un design propriu, impresionează. Imitarea stilului western (mai ales spaghetti) le oferă, de asemenea, realizatorilor, șansa unor experimente, precum secvența „călăreților” pe fundalul apusului sau confruntarea finală.

Mi-aș fi dorit ca ”Rango” să aibă mai mult umor. Acesta pare să se piardă pe parcurs și este păcat (dar se întâmplă din ce în ce mai des cu filmele din ziua de azi). De asemenea, mi-ar fi plăcut ca interpreții vocilor să nu fie aproape exclusiv celebrități. Puține animații din ziua de azi care mizează pe voci celebre chiar reușesc să depășească acest gimmick și să aibă un voice acting cu adevărat reușit. În ”Rango”, Depp, Fisher, Winstone, Beatty mai mult distrag atenția prin accentul lor exagerat, uneori în neconcordanță cu personajul. Dirt, orașul în care se petrece acțiunea din ”Rango” pare singurul loc din Vestul Sălbatic în care se întâlnesc toate accentele lumii. It's kids' stuff!