Top 10 Silent Films

Vroiam să fac acest lucru de mai multă vreme și mă bucur că, în sfârșit, am reușit să-l finalizez într-o formă care cât de cât mi se pare satisfăcătoare. Se impun câteva observații înainte de a trece la enumerare:

- numai filme mute clasice; deși s-au făcut filme mute și după ce talkies-urile au început să domine (și se mai fac chiar și în zilele noastre), un pic de simplificare nu strică;

- tot pentru simplificare, am pus doar lungmetraje; în consecință, scurtmetraje de Chaplin sau Keaton, ”The Great Train Robbery”, filmele lui Méliès, ”Câinele andaluz” sau ”La souriante Madame Beudet” au rămas din start pe dinafară.

- pentru „diversitate”, nu am inclus decât câte un singur film de Chaplin și Keaton, așa că ”Modern Times”, ”The Circus”, ”The Kid” și, respectiv, ”The General”, ”Our Hospitality” sau ”The Cameraman” trebuiau din start să rămână pe dinafară; totuși, va exista un regizor cu două filme în listă.

- ordinea este doar aproximativ în ordinea preferințelor; de la un moment dat au început să fie greu de departajat.

1. City Lights (r. Charles Chaplin, 1931)

Unul dintre ultimele filme mute făcute la Hollywood, terminat la doi ani după ce filmele vorbite s-au impus definitiv. Cu toate acestea, „Luminile orașului” este unul dintre puținele pelicule cu adevărat eterne, care demonstrează că limbajul vizual al cinematografului este universal. În acest film, Chaplin și vagabondul său trec aparent fără niciun efort de la comedie, la dramă, la satiră socială și chiar la thriller. În spatele aparentei dezinvolturi se află, însă, o muncă enorm de grea pentru ca fiecare cadru să spună exact ce trebuie,  iar fiecare mișcare și fiecare gag să respecte „coregrafia” lui Chaplin. Rezultatul este unul dintre cele mai frumoase filme ale tuturor timpurilor.

2. Das Cabinet des Dr. Caligari (r. Robert Wiene, 1920)

Aici trișez un pic, pentru că nu clasific neapărat filmul în sine, cât experiența primei vizionări: la TIFF 2004, o peliculă excelentă, cu intertituluri doar în germană (pe care m-am străduit să le înțeleg), cu muzică mixată live și o sală arhiplină. Cu toate acestea, luat separat de acestea, filmul este extraordinar, iar umbrele pictate pe decor și pe fețele actorilor, jocul acestora din urmă, finalul ambiguu care îți schimbă percepția asupra a tot ce ai văzut până atunci, plus subtextul politic forțează limitele cinematografului într-un moment în care acesta de-abia își descoperea mijloacele. În plus, este unul dintre cele mai importante momente din istoria filmului de groază.

3. Sherlock jr. (r. Buster Keaton, 1924)

În acest film, Buster Keaton „se îmbracă” cu obișnuita sa figură de piatră, se luptă pentru dragostea sa adevărată, face câteva cascadorii impresionante și, în cea mai uluitoare secvență din întreaga sa filmografie, citată de atâția alții, pătrunde dincolo de ecranul unui cinematograf și este prin în torentul montajului. Unul dintre cele mai frumoase filme despre magia filmului, care este echivalat aici cu visele.

4. Chelovek s kino-apparatom (r. Dziga Vertov, 1929)

Am scris deja despre el mai în amănunt aici. Documentar, film experimental și film de propagandă, care se transcrie într-o furie a imaginilor, trucajelor și montajului. Influența sa răzbate până în zilele noastre.

5. Häxan (r. Benjamin Christensen, 1922)

Al doilea aproape-documentar din top (dar nu ultimul), și acesta a primit un articol mai pe larg din partea mea, aici. Pornind de la texte medievale și superstiții, filmul în șapte episoade a lui Benjamin Christensen reconstituie miturile despre vrăjitoare și demoni în tablouri care l-ar face chiar și pe Hieronymus Bosch să ridice măcar o sprânceană. Dar există și o parte de documentar serios aici, Christensen fiind bine documentat și încercând să caute explicații, atât în trecut cât și în prezent.

6. Körkarlen (r. Victor Sjöström, 1921)

Tot un precursor al filmelor de groază (și, aparent, unul dintre filmele preferate ale lui Bergman), „Căruța fantomă” are și o dimensiune melodramatică. Chiar dacă interpretările sunt un pic demodate, grație interpreților (printre care și Sjöström în rolul principal) filmul reușește să unească într-un film coerent legenda căruței fantome cu povestea bețivului care trebuie să-și recunoască greșelile făcute de-a lungul vieții

7. Nanook of the North (r. Robert J. Flaherty, 1922)

Versiunea pe care o avem acum este, de fapt, o reconstituire a imaginilor filmate inițial de Flaherty. Dar autorul rămâne un pionier al documentarului cinematografic și filmul reprezintă, chiar și astăzi, o privire unică asupra modului de viață al eschimoșilor.

8. Tabu: A Story of the South Seas (r. F.W. Murnau, 1931)

Amprenta lui Flaherty, care a colaborat cu Murnau la scenariu este foarte bine întipărită asupra acestui film, chiar dacă germanu nu l-a lăsat să co-regizeze filmul. Povestea de dragoste din Bora Bora nu este ca niciun alt romance hollywood-ian. Mai menționez doar că finalul este unul dintre cele mai puternice momente din istoria cinema-ului.

9. Der Letzte Mann (r. F.W. Murnau, 1924)

Până în ultimele minute, acest film este absolut perfect. Nu consider că epilogul introdus la „sugestia” producătorilor strică mesajul filmului, cu, dimpotrivă, chiar accentuează satira. Dar nu cred că filmul avea nevoie de acest lucru și este singurul motiv pentru care nu este mai sus în listă. Oricum ar fi, însă, rămânem cu interpretarea de neuitat a lui Emil Jannings în rolul portarului mândru care își pierde slujba, iar Murnau nu a fost niciodată mai îndrăzneț cu aparatul de filmat.

10. La Passion de Jeanne d'Arc (Carl Theodor Dreyer, 1928)

Dreyer este unul dintre cei mai mari cineaști ai tuturor timpurilor și filmele sale mute sunt la fel de impresionante precum capodoperele sale mai târzii. Totuși, „La Passion de Jeanne d'Arc” iese în evidență prin înșiruirea de portrete și prim-planuri care o înconjoară pe actrița din rolul principal, Maria Falconetti, pentru a cărei interpretare ecranul de cinema pare prea mic.

Cam atât am avut de spus... Vreau numai să-mi transmit scuzele de rigoare domnilor Eisenstein, Griffith, Lang, von Stroheim, Vidor, Walsh, Hitchcock, Dovzhenko, Micheaux, L'Hebrier și tuturor celorlalți care au făcut filme extraordinare în perioada mută, când cinematografia a atins culmi înspre care astăzi nici nu mai îndrăznește să privească.