TIFF Review: Donoma, de Djinn Carrénard

„Donoma”, debutul lui Djinn Carrénard, este probabil unul dintre cele mai bune filme pe care le veți vedea la TIFF anul acesta. Făcut pe un buget minuscul și cu participarea mai multor actori amatori, filmul se impune prin vigoarea stilului, refuzul încadrării într-un anumit curent sau gen și prin poveștile pe care le spune. De-a lungul a două ore și ceva (care sunt destul de solicitante, trebuie să recunosc), povestea alternează la intervale neregulate între diferite cupluri tinere. Unele personaje se intersectează, altele își schimbă partenerii între ele, dar ceea ce unește cu adevărat structura narativă este camera de filmat (inclusiv defectele de lentilă, care oferă un efect aparte uneori) și montajul. De mai multe ori pe parcurs Carrénard amestecă două secvențe între ele. Câteodată este flashback întretăiat care explică trecutul unui personaj, alteori este vorba de două întâmplări care se dovedesc a se petrece în același timp. 

Tema principală a filmului pare să fie dragostea, sau, mai degrabă, felul în care ea este sortită eșecului datorită diferențelor de clasă sau educație dintre personaje. Mai multe cupluri inedite se reliefează pe parcurs: o fotografă cu bani și modelul ei, o profesoară de spaniolă și elevul său de liceu, băiețaș de cartier, dar tot cu origini spaniole, o tânără de bani gata, atee (și probabil schizofrenică) și un skin-head care încearcă să-l găsească pe Isus (care poate este doar o halucinație a ei) etc. Toate acestea ar putea da un substrat socio-politic prea stufos filmului (asemeni creațiilor lui Iñárritu), dar Carrénard reușește să evite ridicolul, mai ales datorită prestațiilor excelente ale actorilor, care intră cu adevărat în pielea personajelor și oferă realismul necesar filmului (inclusiv prin felul de a vorbi).

Evident, nu este un film perfect. Totuși, nu cred că defectele sale sunt cele evidente. Adesea, când insistă prea mult asupra unui storyline, filmul începe să devină plictisitor. Dar urmează întotdeauna un dénoument pentru acea secvență, care schimbă cu totul datele problemei și pune ceea ce am văzut într-o cu totul altă lumină. Carrénard își auto-intitulează filmul ca fiind unul „de gherilă”, iar acest lucru emană din fiecare cadru al filmului. Realizatorul refuză cadrajele clasice, folosește unghiuri de filmate și tehnici de montaj „incorecte”, nu încearcă să fie subtil în ceea ce privește stilul de filmate. Cu toate acestea, dincolo de suprafață, găsim un film care dă multe de gândit, angajat politic mai serios decât alte filme franțuzești care au pretenții că vorbesc despre astfel de probleme, dar de fapt doar reciclează aceleași teorii despre burghezi și proletari pe care le auzim de 50 de ani. Dincolo de suprafață, avem un film care echivalează, într-o anumită măsură, dragostea și relațiile intime cu boala mintală și cu fanatismul religios. „Donoma” este un film radical din toate punctele de vedere.