Câinele japonez (România, 2013)

Câinele japonez

(România, 2013)

Regia: Tudor Cristian Jurgiu

Cu: Victor Rebengiuc, Șerban Pavlu, Kana Hashimoto, Toma Hashimoto

Rating: 2.5/5

În zilele care urmează, voi scrie despre câteva filme românești care au avut premiera în această toamnă și care mi-au rămas ca „restanțe”. Din dorința de a fi cât mai relevant posibil, voi începe cu unul care încă mai rulează în cinematografe - „Câinele japonez”. Acesta este debutul în lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu (remarcat pentru scurtmetrajele „Nunta lui Oli” și „În acvariu”) și ne prilejuiește reîntâlnirea cu Victor Rebengiuc, într-un nou rol de tată. Rămas fără casă și nevastă în urma inundațiilor, lui nea Costache (Rebengiuc) i se oferă șansa nesperată de a se împăca cu fiul său (Șerban Pavlu), venit „în vizită” cu soția și copilul pe care îi are în Japonia. 

Trebuie spus că filmul arată extraordinar de frumos. Fiecare cadru este construit minuțios și pune în valoare peisajele și decorul natural al județului Giurgiu, într-un stil care frizează realismul socialist (in a good way). Multe imagini îți rămân întipărite în minte, precum primul cadru, fix și de la înălțime, care ne arată o mare de oameni recuperându-și bunurile din lunca inundată a Dunării - momentul (o introducere superbă) amintește de un peisaj impresionist sau, poate, de o scenă colectivă din ”Mother India”, dar are o forță aparte, dincolo de conexiunile vizuale care se pot face. Un alt cadru foarte reușit îl urmărește pe nea Costache (de la spate, dardennian) urcând treptele înspre biserica satului, cu umerii ușor plecați, într-o mare de oameni care îl urmărește cu interes. Și ar mai fi multe astfel de exemple. Problema (dacă se poate spune așa) este că parcă toate cadrele sunt construite prea corect. Aparatul de filmat se mișcă foarte puțin, iar Jurgiu nu se complică, orchestrând acțiunea cât de mult posibil într-un singur plan focal (sunt și excepții, e drept, dar destul de puține). Și oricât de frumos ar arăta, nu am putut să îmi scot din cap ideea că fiecare cadru este perfecționarea unui exercițiu de compoziție.

Nu am prea multe lucruri negative de zis despre „Câinele japonez”, în special fiindcă Jurgiu nu își asumă prea multe riscuri. Nici din punct de vedere vizual (cadre-secvență, cât de fixe posibile), nici din punct de vedere al discursului narativ. Ceea ce urmează să se întâmple este dictat, programatic, de o succesiune foarte clară a evenimentelor, iar regizorul se ține de ea. Pare paradoxal, dar dacă ar fi să-l compar cu „Roxanne”, un film mult mai „idiot”, fără stil, pe alocuri mai kitschios, mai manipulativ și per ansamblu cu mult mai multe hibe, mi-a plăcut mai mult debutul lui Vali Hotea. Poate fiindcă am apreciat eforturile lui Hotea de a face un pic de comedie și de a nu evita confruntările între personaje. Că nu îi ies, asta este altceva, dar la Jurgiu toate certurile sau momentele stânjenitoare sunt trunchiate la montaj sau evitate întru totul (vezi revenirea fiului, moment destul de prost negociat). Mă gândeam și la o comparație cu ”Rocker”, dar filmul lui Marian Crișan (construit în aceeași paradigmă realistă-naturalistă-minimalistă) mi se pare superior din toate punctele de vedere (inclusiv o mult mai sinceră reprezentare a unei relații tulburate dintre un tată și fiul său). Ce mi-a rămas din „Câinele japonez”, dincolo de picturalitatea cadrelor, este jocul lui Rebengiuc, care face ceva foarte diferit de „Medalia de onoare” (un rol care aparent se raportează la aceleași coordonate) și reușește să dea un pic de viață filmului (chiar dacă nu neapărat și autenticitate).