Oblivion (SUA, 2013)

Oblivion

(SUA, 2013)

Regia: Joseph Kosinski

Cu: Tom Cruise, Andrea Riseborough, Olga Kurylenko, Morgan Freeman, Nikolaj Coster-Waldau

Rating: 3/5

”Oblivion” este un film adresat în principal fanilor science-fiction, care nu vor rata ocazia să bifeze unul dintre din ce în ce mai rarele producții ale genului care sunt girate de studiourile de la Hollywood și pieței „internaționale”, unde Tom Cruise se vinde în aceste vremuri mult mai bine ca în America. Povestea filmului are loc în anul 2077, după un război devastator cu niște invadatori extratereștri, pe care oamenii l-au câștigat, iar prețul pe care l-au plătit a fost distrugerea posibilității de a trăi pe Terra. Oamenii sunt în plin proces de a migra pe o lună de-a lui Saturn, iar pe Pământ au rămas doar un echipaj de două persoane, Jack (Cruise) și Victoria (Riseborough), care se ocupă cu întreținerea hidrocentralelor și a dronelor de apărare împotriva a celor câtorva invadatori care îi mai atacă din când în când. Cu două săptămâni înainte ca misiunea lor să ia sfârșit, lucrurile încep să se precipite, odată cu aterizarea unui echipaj uman care a orbitat Pământul timp de peste 60 de ani, încă de dinainte războiului.

Urmărind ”Oblivion” e imposibil să nu poți face asemănări cu o grămadă de filme SF mai mult sau mai puțin clasice. Unul după alta, apar trimiteri la ”Moon”, ”2001”, oricare episod din seria ”Alien”, oricare ”Star Wars”, ”Solaris”, ”The Matrix” chiar și ”Zardoz”, ”The Man Who Fell to Earth”, ”Silent Running” și câte și mai câte. Sigur, astfel de împrumuturi au devenit deja bine încetățenite și ”Oblivion” nu e primul film care să o facă. Din fericire, am avut impresia că realizatorii lui ”Oblivion” sunt conștienți că publicul lor este destul de erudit (sau măcar cunoscător) al clișeelor și simbolurilor cu care lucrează SF-ul și nu au simțit nevoia să încarce filmul (care și așa este destul de lung) cu prea multe explicații: o scurtă expozițiune din partea naratorului Cruise, câteva corecturi făcute de Morgan Freeman pe la mijloc și un scurt (dar reușit) flashback explicativ la sfârșit este cam tot ce primim - spectatorul este lăsat să facă singur alte legături. Mai merită amintit aici faptul că filmul este bazat pe un roman grafic co-scris chiar de regizorul Joseph Kosinski. Până acum, acesta a mai semnat doar ”TRON: Legacy” și cred că pot afirma fără probleme că ”Oblivion” este un pas înainte. Poate și pentru că nu doar regizează de data aceasta, dar și co-produce și este co-autor al scenariului bazat pe propria lui bandă desenată.

Și totuși, despre ce este vorba în acest film? Despre multe și scenariul o ia la un moment dat cam în toate direcțiile, dar cel mai important mi se pare faptul că este un film despre identitate. Prin personajul Jack Harper (rol în care Tom Cruise este foarte bine distribuit și în care se distanțează un pic de imaginea de erou de acțiune rânjitor cu care s-a identificat în ultimii câțiva ani), realizatorii reușesc, la un moment dat să pună întrebări chiar filosofice de genul „dacă ai amintirile unei alte persoane înseamnă că ești acea persoană?”, „cât de mult din cine ești este dictat de realitatea falsă pe care ți-o prezintă cei din jur?” și, evident, „ce înseamnă să fii om?”. Ultima scenă  oferă chiar și niște răspunsuri, chiar dacă tot momentul este cam bullshit. Pe de altă parte, filmul reușește să atingă un nerv politic sensibil, cum se întâmplă ocazional cu SF-urile alegorice. Se vorbește mult în film despre drone (programate să ucidă oameni, no less), iar filmul apare într-un moment în care președintele SUA este tras la răspundere pentru asasinatele conduse de drones similare. Nu știu cât de accidentală este apariția acestora în ”Oblivion”, dar cert este că ne oferă un thinking point în plus. Per ansamblu, filmul este chiar decent, cu un scenariu slăbuț, însă cu interpretări mai mult decât competente, efecte speciale reușite și foarte bine filmat de recent oscarizatul Claudio Miranda. 

The Dark Knight Rises (SUA/UK, 2012)

The Dark Knight Rises

(SUA/UK, 2012)

Regia: Christopher Nolan

Cu: Christian Bale, Michael Caine, Gary Oldman, Morgan Freeman, Tom Hardy, Anne Hathaway, Marion Cotillard, Joseph Gordon-Levitt, Matthew Modine

Rating: 3/5

Din capul locului vreau sa spun ca este foarte probabil ca ceea ce urmează să scriu va conține ceva spoilere - mi se pare greu să vorbesc despre film fără să menționez lucruri care se întâmplă în a doua parte a filmului. ”The Dark Knight Rises” începe la vreo 7-8 ani de pauză după evenimentele din ”The Dark Knight”. Batman este auto-suspendat din funcție, Harvey Dent este un erou al poporului, crima organizată lipsește din oraș, dar toată liniștea este amenințată de apariția unui mercenar/terorist mascat pe nume Bane, care se va instala în postura de lider al maselor împotriva unui sistem corupt.

Sunt multe lucruri în neregulă cu acest film. Unele dintre ele țin de modul în care Nolan își construiește filmul. Deși filmul durează peste două ore și jumătate, se simte o grabă în a pune în scenă cât mai multe set-up-uri, ceea ce creează o serie de probleme: tăieturi de montaj sunt deranjante (și un montaj neîngrijit per ansamblu), unele secvențe par să fie lăsate în aer, neterminate sau să nu își regăsească locul în narațiunea ulterioară și o dezorientare generală cu privire la locațiile în care anumite întâmplări se petrec și durata de timp pe care acestea le ocupă. Sigur, acestea sunt doar niște quibble-uri „tehnice”, dar efectul este lipsa de implicare. Cu excepția a vreo două-trei secvențe (printre care, memorabile, prima confruntare dintre Bane și Batman și marele reveal în care adevăratul villain i se descoperă eroului nostru), nu am simțit că vreunul dintre personaje ar fi cu adevărat în pericol sau că Batman nu ar putea să salveze Gotham-ul.

Alte probleme țin mai degrabă de scenariul stufos al fraților Nolan. Sigur, sunt multe de apreciat la o astfel de narațiune cu multe straturi, la dialogurile care se ridică mult peste nivelul blockbuster-ului obișnuit și, în general, la ambiția de a pune în scenă o dramă care să rivalizeze (păstrând proporțiile) cu operele lui Shakespeare sau Dickens. ”The Dark Knight Rises” însă, nu reușește să împace temele politice (destul de all over the place, de altfel) cu originea comic-book a personajelor sale. (Paradoxal, Tim Burton reușea acest lucru mult mai bine în cele două filme ale sale.) Iar o altă mare problemă este momentul în care ne este dezvăluită adevărata identitate a lui Bane (și a stăpânei sale). În acel moment, Bane - pe care îl vedeam drept un mastermind, un geniu musculos capabil să pună în aplicare planuri complicate care l-ar face de rușine pe Joker și singurul pe care Batman nu îl poate învinge - se dovedește a fi un simplu executor, mânat nu de un scop personal, ci de obediență oarbă. Iar planul său pentru Omul-Liliac (să îi distrugă corpul, apoi spiritul și în final să îl lase să moară), care ar fi fost la doar câteva minute de a fi dus la capăt, devine brusc ne-esențial.

Ultima jumătate de oră a filmului este foarte reușită, dar este anihilată de un final șovăielnic. E dezamăgitor să vezi că regizorul care a făcut ”Memento” sau ”The Prestige” și care dispune de o viziune pentru legenda Cavalerului Negru, nu pare să reușește să o pună în scenă. Cred că ”Inception” a reprezentat un punct de cotitură în cariera lui Nolan, care se află acum, sincer, într-o perioadă neinteresantă. Filmele sale sunt precedate de un hype nemaivăzut, iar apoi sunt întâmpinate cu entuziasm pentru aspectele vizual și substraturile poveștii. Totusi, din punct de vedere tematic, filmele sale evită să ia o poziție, preferând o ambiguitate nesatisfăcătoare, dar, la rândul ei, generatoare de buzz. Asta nu înseamnă că nu sunt momente din ”The Dark Knight Rises” care nu mi-au plăcut. Dar adevărul - sau măcar adevărul meu - este că la cele 164 de minute ale sale, ultimul film cu super-eroi al lui Nolan nu reușește să fie mai cinematic și mai engaging decât un cartoon fără pretenții cum este ”The Avengers”.

Notă personală: acest post a fost scris ascultând ”Beggars Banquet”, care ar fi fost un soundtrack foarte bun pentru ”The Dark Knight Rises”... din mai multe motive. Oricum, Hanz Zimmer nu ne oferă nimic nou, ba chiar pare mulțumit de cât de self-indulgent au devenit compozițiile sale pentru Christopher Nolan.

Red (SUA, 2010)

Red

(SUA, 2010)

Regia: Robert Schwentke

Cu: Bruce Willis, Morgan Freeman, John Malkovich, Helen Mirren, Mary-Louise Parker, Brian Cox, Richard Dreyfuss, Ernest Borgnine

Rating: 2.5/5

Povestea a patru spioni, foști agenți CIA acum în pensie (Willis, Freeman, Malkovic, Mirren), care se reîntorc în activitate, după ce devin ținta unor asasini plătiți... Bazat pe un „roman grafic” (filmul este co-produs de DC Comics), ”Red” (adică ”Retired, Extremely Dangerous) este mai bun decât ar părea, deși nu depășește sfera filmelor de acțiune. Semi-succesul lui se datorează nu în ultimul rând distribuției extraordinare. Willis este aproape genial, luându-și peste picior rolul de dur care l-a consacrat, mai ales în prima parte a filmului. Malkovich este în elementul său în rolul unui agent dus bine cu pluta (după ce s-a experimentat pe el ani întregi cu doze zilnice de LSD). Freeman este elegant, ca de obicei, dar rolul lui are mai mult pathos ca al celorlalți (asta ca să nu zic patetism). Helen Mirren e grațioasă, atrăgătoare - ca de obicei - și formează un cuplu inedit cu Brian Cox, care este un prietenos agent rus. În alte roluri îi avem pe Richard Dreyfuss ca un fabricant de arme fără scrupule și uber-veteranul Ernest Borgnine, ca paznicul arhivei CIA. Doi actori mai tineri completează perfect distribuția: Karl Urban și foarte amuzanta Mary-Louise Parker, aceasta din urmă fiind mult mai tânăra parteneră a lui Bruce Willis.

Per ansamblu, filmul este bine făcut, mi-a plăcut cum a fost filmat, iar scenele de acțiune sunt bine dozate (nici prea multe, nici prea puține). Este un pic cam sec - m-aș fi așteptat să râd mai mult, mai ales că filmul are în distribuție atâția actori care știu să fie cu adevărat amuzanți. Dar măcar nu e genul de film care știi că e umplut cu glume (proaste) la care, chipurile, ar trebui să râzi, dar chiar nu e cazul. Nici intriga nu este foarte reușită, dar având în vedere universul de semi-realitate în care se desfășoară, nici ea nu prea contează.