Looper (SUA/China, 2012)

Looper
(SUA/China, 2012)

 

Regia: Rian Johnson

Cu: Joseph Gordon-Levitt, Emily Blunt, Paul Dano

Rating: 3/5

”Looper” e mai mult o reproducere a momente celebre/esențiale din filmele science-fiction ale ultimilor 30 de ani decât un film de sine stătător. De la ”Blade Runner” la ”The Adjustment Bureau”, trecând prin ”Terminator”, ”Twelve Monkeys” sau ”The Matrix” (plus un împrumut horror din ”The Omen”), filmul lui Rian Johnson nu trebuie să facă mai mult decât să reflecte aceste filme. Principala momeală pentru public este premisa: Joseph Gordon-Levitt este Joe, un asasin din mijlocul secolului XXI care ucide oameni trimiși din viitor pentru a fi asasinați, totul luând o turnură proastă când cel pe care trebuie să-l ucidă este chiar viitorul său self, interpretat de Bruce Willis.

Timpul din ”Looper” este maleabil. Nu există un viitor absolut, inevitabil, iar acțiuni din trecut/prezent pot modifica viitorul în timp real. Acesta este cel mai fascinant lucru la ”Looper” - posibilitatea de a exista un număr infinit de viitoruri posibile. Din păcate, acest fir nu este exploatat până la capăt, Johnson & co. oferindu-ne doar două-trei posibile scenarii. Până și premisa confruntării dintre cei doi Joe se dovedește a fi prea slabă pentru a putea susține narațiunea acestui film, astfel încât a două jumătate a filmului devine mai degrabă o dramă romantică, o dată cu introducerea personajului jucat de Emily Blunt, tonul devenind mult mai intim, mai personal în secvențele pe care aceasta le are alături de Gordon-Levitt sau de Pierce Gagnon, care îl interpretează pe sinistrul său fiu de 6 ani.

În ciuda a cele spuse mai sus, ”Looper” este un film stilat, nu doar stilizat, caracteristică pe care o are în comun cu primul film al lui Rian Johnson, ”Brick”, un foarte interesant neo-noir. Se mișcă într-un ritm destul de alert, dar nu chiar destul de repede încât să nu observi inconsistențele de la nivelul scenariului. Pentru un cinefil avizat, poate fi o ocazie rar întâlnită de a face multiple conexiuni cu alte filme și a medita asupra unui gen care se reînnoiește prin apelul constant la temele și motivele vizuale ale celor mai de succes reprezentanți ai săi. Totuși, la fel ca și ”In Time” sau ”The Adjustment Bureau”, poate că și ”Looper” ar funcționa mai bine ca un episod din Zona crepusculară sau - ca să nu ne încredem prea mult în televiziune - ca un scurt sau mediu-metraj. 

Moonrise Kingdom (SUA, 2012)

Moonrise Kingdom

(SUA, 2012)

Regia: Wes Anderson

Cu: Jared Gilman, Kara Hayward, Bruce Willis, Edward Norton, Frances McDormand, Bill Murray, Tilda Swinton, Harvey Keitel, Jason Schwartzman

Rating: 4/5

Nu sunt un prea mare fan al lui Wes Anderson. Îmi place ”Rushmore”, dar restul filmelor sale au părut să fie din ce în ce mai auto-indulgente, lâncezind într-un fel de detașare ironică, devenită marca de stil a regizorului. ”The Fantastic Mr. Fox” a fost o parțială revenire în formă, probabil și datorită faptului că animația i-a oferit o oarecare libertate lui Anderson și ocazia de a redescoperi magia unui cinema viu și dinamic. ”Moonrise Kingdom” seamănă mai degrabă cu acest film animat, decât cu restul creațiilor sale. Trupa de cercetași strecurându-se prin întuneric, cu căciulile de blană pe cap, pentru a-și pune în aplicare planul, ne amintește de trupa de vulpi și rozătoare care îi păcălesc pe cei trei industriași din ”The Fantastic Mr. Fox”, iar secvențele de acțiune sunt și ele foarte cartoony, Anderson chiar integrând un pic de animație în filmul său (barajul care se rupe, de exemplu).

În rolurile principale, a doi foarte tineri îndrăgostiți care fug de acasă pentru a avea o aventură, avem două interpretări destul de bune făcute de Jared Gilman și Kara Hayward. Aparent, ei sunt prototipuri Anderson-iene: băiatul inteligent, priceput la toate și fata la fel de inteligentă, dar 100% blazată. Însă cred că motivul pentru care mi-au plăcut caracterizările celor doi mai mult decât ale omologilor interpretați, printre alții, de Ben Stiller sau Gwyneth Paltrow, este că cei doi par să fugă și de aceste clișee pe care Anderson le tot propune. Iar, pe parcurs, Gilman se dovedește a nu fi deloc precoce pentru vârsta lui, iar Hayward ne tratează chiar cu câteva zâmbete. Iar în celelalte roluri, avem o pleiadă de mari actori jucând reținut, personaje lipsite de glamour, unii dintre ei împotriva tipologiilor pe care le-au cultivat decenii la rând: Bruce Willis este un trist polițist rural, rutinat (deși are un scurt moment ”Die Hard” la sfârșit), Frances McDormand și Bill Murray sunt un cuplu de avocați într-o relație searbădă, iar Edward Norton este un Scout master care nu pare a avea mai multă minte decât micii săi elevi. 

Unul dintre lucrurile pe care nu i le-aș putea reproșa lui Wes Anderson este că nu are o vastă cultură muzicală. Filmele sale anterioare ne-au tratat cu numeroase reprise-uri ale unor melodii de Rolling Stones, câteva John Lennon-uri, un șansonetist francez ocazional, a „furat” muzică din filmele lui Satyajit Ray, iar în sfera clasică i-a ales pe Beethoven, Debussy sau George Enescu. În ”Moonrise Kingdom”, o mare parte din fondul sonor este dedicat lui Benjamin Britten și în special două opere de-ale sale sunt mai mult decât un simplu fond sonor: ”The Young Person's Guide to the Orchestra”, care deschide și închide filmul și ”Noye's Fludde”, o operă concepută pentru a fi interpretată de amatori/copii, care prevestește potopul din finalul filmului. La fel ca și aceste bucăți, ”Moonrise Kingdom” se adresează nu doar publicului matur sau fanilor, ci și unui public tânăr, spunând această poveste pentru copii, care nu este deloc copilăroasă, dar în niciun caz serioasă. Foarte importantă este și treaba pe care o face compozitorul „delegat” al filmului, extraordinarul Alexandre Desplat, a cărui muzică va fi „descompusă” de către unul dintre copii, pe genericul de final al filmului, în maniera lui Young Person's Guide...

Și, apropo, ”Moonrise Kingdom” arată grozav. Filmat aproape în totalitate în aer liber, deja se demarcă de celelalte filme ale lui Anderson, unde predominau interioarele surprinse în compoziții de o precizie aproape matematică (sincer, acest aspect nu mă deranja atât de mult și regăsim destul de multe exemple și în filmul de față). Dar dincolo de noutatea aspectului vizual, se simte că Anderson spune această poveste cu mai multă căldură - pare să fie mai fascinat de personajele sale tinere și să îi pară mai rău de cele mai în vârstă, iar spectatorul este invitat să relaționeze cu ele și nu doar să le admire sau să le deteste de la distanță. Pentru mine, această mișcare nu a funcționat decât pe jumătate (I'm too jaded), dar, oricum, a fost pentru prima dată când Anderson a reușit să-mi inducă un pic de empatie pentru personajele sale. Și aș semnala cea mai reușită secvență a filmului, din acest punct de vedere și nu numai: dansul timid, urmat de primul sărut, iar apoi de primul french kiss, toate pe o melodie de Françoise Hardy. 

Red (SUA, 2010)

Red

(SUA, 2010)

Regia: Robert Schwentke

Cu: Bruce Willis, Morgan Freeman, John Malkovich, Helen Mirren, Mary-Louise Parker, Brian Cox, Richard Dreyfuss, Ernest Borgnine

Rating: 2.5/5

Povestea a patru spioni, foști agenți CIA acum în pensie (Willis, Freeman, Malkovic, Mirren), care se reîntorc în activitate, după ce devin ținta unor asasini plătiți... Bazat pe un „roman grafic” (filmul este co-produs de DC Comics), ”Red” (adică ”Retired, Extremely Dangerous) este mai bun decât ar părea, deși nu depășește sfera filmelor de acțiune. Semi-succesul lui se datorează nu în ultimul rând distribuției extraordinare. Willis este aproape genial, luându-și peste picior rolul de dur care l-a consacrat, mai ales în prima parte a filmului. Malkovich este în elementul său în rolul unui agent dus bine cu pluta (după ce s-a experimentat pe el ani întregi cu doze zilnice de LSD). Freeman este elegant, ca de obicei, dar rolul lui are mai mult pathos ca al celorlalți (asta ca să nu zic patetism). Helen Mirren e grațioasă, atrăgătoare - ca de obicei - și formează un cuplu inedit cu Brian Cox, care este un prietenos agent rus. În alte roluri îi avem pe Richard Dreyfuss ca un fabricant de arme fără scrupule și uber-veteranul Ernest Borgnine, ca paznicul arhivei CIA. Doi actori mai tineri completează perfect distribuția: Karl Urban și foarte amuzanta Mary-Louise Parker, aceasta din urmă fiind mult mai tânăra parteneră a lui Bruce Willis.

Per ansamblu, filmul este bine făcut, mi-a plăcut cum a fost filmat, iar scenele de acțiune sunt bine dozate (nici prea multe, nici prea puține). Este un pic cam sec - m-aș fi așteptat să râd mai mult, mai ales că filmul are în distribuție atâția actori care știu să fie cu adevărat amuzanți. Dar măcar nu e genul de film care știi că e umplut cu glume (proaste) la care, chipurile, ar trebui să râzi, dar chiar nu e cazul. Nici intriga nu este foarte reușită, dar având în vedere universul de semi-realitate în care se desfășoară, nici ea nu prea contează.