Rekopis znaleziony w Saragossie (Polonia, 1965)

Rekopis znaleziony w Saragossie

(Polonia, 1965)

Regia: Wojciech Has

Cu: Zbigniew Cybulski, Iga Cembrzynska, Elzbieta Czyzewska

Rating: 4.5/5

Arta povestirii este motivul (și scopul) pentru care cele mai multe filme există. Deși nu este neapărat ceea ce apreciez în primul rând la un film, nu pot să nu îmi abat ochii asupra unuia dintre puținele filme care examinează conștient importanța și forța povestirii în cinema. ”Manuscrisul de la Saragossa” este structurat în două părț. Prima începe cu doi soldați din tabere adversa care găsesc o carte într-un han și încep să o citească. Cartea povestește aventurile lui Alfonse van Worden (Zbigniew Cybulski), un soldat valon aflat în misiune în Spania. În drumul său, întâlnește „fantome”, Inchizitori și alte personaje stranii, precum două prințese musulmane care vor să îl ia amândouă de soț sau un pustnic care exorcizează un păstor de capre posedat de diavol. Aceste personaje îi spun tot felul de povești, iar chiar Alfonse spune povestea tatălui său. Însă viața sa pare să fie în pericol, la cheremul spiritelor malefice și a leguitorilor. În partea a doua, Alfonse ajunge alături de un Cabalist și un matematician la castelul primului dintre ei, unde primesc vizita unui țigan. Acesta începe să spună o poveste, în care apar alte personaje care sun pe rând alte povești, în care, la rândul lor, există personaje care spun povești, iar toate sunt legate între ele, în final reapărând, din nou, tatăl lui Alfonse, într-unul dintre celebrele sale dueluri.

La urma urmelor, ”Manuscrisul de la Saragossa” nu este un film nici despre Alfonse van Worden, nici despre o lume a spiritelor și nici despre vreunul dintre celelalte personaje. Finalul nici măcar nu lămurește dacă lucrurile s-au întâmplat cu adevărat, dacă Alfonse le-a visat sau dacă nu cumva a delirat în tot acest timp. Cu toată structura sa complicată și bine gândită, filmul este în același timp o sărbătoare a povestirii (pe mecanismul „Hanu-Ancuței”), dar și o deconstrucție a acesteia, în final toate cele povestite fiind irelevante. 

Acestea fiind zise, ”Manuscrisul de la Saragossa” rămâne unul dintre cele mai provocatoare și mai interesante filme poloneze ale tuturor timpurilor. Are puternice accente suprarealiste, fiind, de fapt, unul dintre filmele preferate ale lui Luis Bunuel, care vorbește despre el într-un scurt paragraf în cartea sa „Ultimul meu suspin” (Humanitas, 2004). Camera lui Wojciech Has surprinde poveștile în cadre lungi, dinamice. Dar filmul capătă o dimensiune cu adevărat suprarealistă la nivelul coloanei sonore, unde sunete care mai de care mai bizare și abstracte se combină cu o muzică eroică semnată Krzysztof Penderecki și cu melodii pentru chitara spaniolă.

Un film ca acesta este rar și, chiar dacă este mai vechi de 35 de ani, merită să fie căutat și savurat. Este greu de urmărit, pe alocuri, recunosc (fie și numai pentru că trebuie urmărite subtitrările și evenimentele de pe ecran în același timp, ce să mai vorbim de identificarea personajelor care se plimbă dintr-o poveste într-alta), dar odată ce intri în ritmul lui, farmecul „Manuscrisului de la Saragossa” este acaparant.