Habemus papam (Italia/Franța, 2011)

Habemus papam

(Italia/Franța, 2011)

Regia: Nanni Moretto
Cu: Michel Piccoli, Jerzy Stuhr, Nanni Moretti

Rating: 4/5

Cel mai recent film al lui Nanni Moretti (prezentat, dar nepremiat la Cannes) este unul dintre cele mai bizare (în sensul bun) filme ale anului. Începe cu imagini filmate la ceremonia de înmormântare a Papei Ioan Paul al II-lea, după care îi urmărește pe cardinalii în conclav. Fiecare dintre ei se roagă să nu fie ales, iar figurile celor ale căror nume sunt citite par împietrite de groază. Într-un final, cardinalul Melville (Michel Piccoli) este ales, dar fix înainte de a-și face prezența ceremonială pe balcon, are o cădere nervoasă. Toate mijloacele spirituale și medicale sunt fără efort, așa că este chemat un psihanalist (Nanni Moretti), ateu, dar care pare singura speranță a Vaticanului. Totuși, filmul nu este un fel de ”Cu Papa la psihiatru”, pentru că Melville reușește să părăsească incinta cetății și să se piardă pe străzile Romei, întâlnind tot felul de oameni, inclusiv o trupă de actori, care îi reaprind fosta pasiune pentru teatru. Între timp, psihanalistul, obligat să rămână în Vatican, îi antrenează pe cardinali într-un turneu de volei, împărțindu-i după continentul de proveniență. 

Filmul are un ton ireverențios față de cutumele și dogmele catolice, dar are o mare „virtute” - îi prezintă pe cardinali ca pe niște simpli oameni (o comparație pe care am citit-o altundeva zicea ca niște „pensionari într-un cămin de bătrâni”). Problema lui Melville este tocmai aceasta, că este un simplu om, destul de slab și fără ambiții, care nu vede în el lucrurile mărețe pentru care a fost ales conducător al bisericii de către colegii săi (și, implicit, de către Dumnezeu). Această contradicție lovește într-un punct teologic esențial, natura divină a „procedurii” de alegere a Papei și infailibilitatea acestuia sunt negate din start de Moretti.

Totuși, chiar dacă filmul este în mod evident realizat dintr-un punct de vedere ateu, nu cred că trebuie insistat prea mult asupra acestui aspect, fiindcă nici chiar Moretti nu insistă. El pare mult mai preocupat de a scoate de la Piccoli o interpretare de zile mari. Acesta redă prin gesturi, expresii și doar puține replici (multe dintre ele incoerente) toate procesele de conștiință și frământările unui om neremarcabil pe umerii căruia s-a așezat o mare responsabilitate, la care, în devastator de simplă realizata scenă finală, va și renunța. Ritmul și tonului filmului, precum și fuga personajului principal mi-au amintit de un alt film italian, „Il regista di matrimoni” de Marco Bellocchio, mai degrabă decât alte filme de Moretti (deși nu mă afirm ca specialist în cinematografia italiană recentă). 

Voit comic, nerealist și iconoclast, „Habemus papam” este unul dintre cele mai interesante filme ale anului. Este și o revenire în formă pentru Moretti ca regizor, iar Michel Piccoli bifează un excelent rol în ceea ce este, probabil, ultima parte a carierei sale.