The Dark Knight Rises (SUA/UK, 2012)

The Dark Knight Rises

(SUA/UK, 2012)

Regia: Christopher Nolan

Cu: Christian Bale, Michael Caine, Gary Oldman, Morgan Freeman, Tom Hardy, Anne Hathaway, Marion Cotillard, Joseph Gordon-Levitt, Matthew Modine

Rating: 3/5

Din capul locului vreau sa spun ca este foarte probabil ca ceea ce urmează să scriu va conține ceva spoilere - mi se pare greu să vorbesc despre film fără să menționez lucruri care se întâmplă în a doua parte a filmului. ”The Dark Knight Rises” începe la vreo 7-8 ani de pauză după evenimentele din ”The Dark Knight”. Batman este auto-suspendat din funcție, Harvey Dent este un erou al poporului, crima organizată lipsește din oraș, dar toată liniștea este amenințată de apariția unui mercenar/terorist mascat pe nume Bane, care se va instala în postura de lider al maselor împotriva unui sistem corupt.

Sunt multe lucruri în neregulă cu acest film. Unele dintre ele țin de modul în care Nolan își construiește filmul. Deși filmul durează peste două ore și jumătate, se simte o grabă în a pune în scenă cât mai multe set-up-uri, ceea ce creează o serie de probleme: tăieturi de montaj sunt deranjante (și un montaj neîngrijit per ansamblu), unele secvențe par să fie lăsate în aer, neterminate sau să nu își regăsească locul în narațiunea ulterioară și o dezorientare generală cu privire la locațiile în care anumite întâmplări se petrec și durata de timp pe care acestea le ocupă. Sigur, acestea sunt doar niște quibble-uri „tehnice”, dar efectul este lipsa de implicare. Cu excepția a vreo două-trei secvențe (printre care, memorabile, prima confruntare dintre Bane și Batman și marele reveal în care adevăratul villain i se descoperă eroului nostru), nu am simțit că vreunul dintre personaje ar fi cu adevărat în pericol sau că Batman nu ar putea să salveze Gotham-ul.

Alte probleme țin mai degrabă de scenariul stufos al fraților Nolan. Sigur, sunt multe de apreciat la o astfel de narațiune cu multe straturi, la dialogurile care se ridică mult peste nivelul blockbuster-ului obișnuit și, în general, la ambiția de a pune în scenă o dramă care să rivalizeze (păstrând proporțiile) cu operele lui Shakespeare sau Dickens. ”The Dark Knight Rises” însă, nu reușește să împace temele politice (destul de all over the place, de altfel) cu originea comic-book a personajelor sale. (Paradoxal, Tim Burton reușea acest lucru mult mai bine în cele două filme ale sale.) Iar o altă mare problemă este momentul în care ne este dezvăluită adevărata identitate a lui Bane (și a stăpânei sale). În acel moment, Bane - pe care îl vedeam drept un mastermind, un geniu musculos capabil să pună în aplicare planuri complicate care l-ar face de rușine pe Joker și singurul pe care Batman nu îl poate învinge - se dovedește a fi un simplu executor, mânat nu de un scop personal, ci de obediență oarbă. Iar planul său pentru Omul-Liliac (să îi distrugă corpul, apoi spiritul și în final să îl lase să moară), care ar fi fost la doar câteva minute de a fi dus la capăt, devine brusc ne-esențial.

Ultima jumătate de oră a filmului este foarte reușită, dar este anihilată de un final șovăielnic. E dezamăgitor să vezi că regizorul care a făcut ”Memento” sau ”The Prestige” și care dispune de o viziune pentru legenda Cavalerului Negru, nu pare să reușește să o pună în scenă. Cred că ”Inception” a reprezentat un punct de cotitură în cariera lui Nolan, care se află acum, sincer, într-o perioadă neinteresantă. Filmele sale sunt precedate de un hype nemaivăzut, iar apoi sunt întâmpinate cu entuziasm pentru aspectele vizual și substraturile poveștii. Totusi, din punct de vedere tematic, filmele sale evită să ia o poziție, preferând o ambiguitate nesatisfăcătoare, dar, la rândul ei, generatoare de buzz. Asta nu înseamnă că nu sunt momente din ”The Dark Knight Rises” care nu mi-au plăcut. Dar adevărul - sau măcar adevărul meu - este că la cele 164 de minute ale sale, ultimul film cu super-eroi al lui Nolan nu reușește să fie mai cinematic și mai engaging decât un cartoon fără pretenții cum este ”The Avengers”.

Notă personală: acest post a fost scris ascultând ”Beggars Banquet”, care ar fi fost un soundtrack foarte bun pentru ”The Dark Knight Rises”... din mai multe motive. Oricum, Hanz Zimmer nu ne oferă nimic nou, ba chiar pare mulțumit de cât de self-indulgent au devenit compozițiile sale pentru Christopher Nolan.

Seeking a Friend for the End of the World (SUA/Singapore/Malaysia/Indonesia, 2012)

Seeking a Friend for the End of the World

(SUA/Singapore/Malaysia/Indonesia, 2012)

Regia: Lorene Scafaria

Cu: Steve Carell, Keira Knightley, Martin Sheen

Rating: 3.5/5

La un an după ”Melancholia”, iată că apare un nou film care promite distrugerea completă și definitivă a planetei, de data aceasta ca urmare a ciocnirii cu un asteroid numit Matilda. ”Seeking a Friend for the End of the World” nu numai că își îndeplinește promisiunea, dar reușește să fie una dintre surprizele plăcute ale acestei veri. Inteligent programat să apară în contra-program cu blockbustere veritabile precum ”The Amazing Spider-Man”, ”Ice Age 4” sau upcoming-ul ”The Dark Knight Rises”, acest film mic cu titlu mult prea lung (dar și oarecum irezistibil), fără efecte speciale (în ciuda imaginii din poster) este o gură de aer proaspăt. 

În rolurile principale, avem un cuplu improbabil, format de Dodge (Carell), un vânzător de asigurări abulic în vârstă de vreo 40 de ani și Penny (Knightley), vecina sa aeriană care suferă de hipersomnie. Pornind de la un pretext oarecum subțire (Carell vrea să se reunească cu iubirea vieții sale, iar Penny trebuie să găsească un avion care să o poarte de cealaltă parte a Atlanticului), filmul îi pune pe cei doi în scenariul unui road-movie de-a lungul coastei de est americane. Deși ulterior filmul este oarecum episodic și punctat de frecvente cameo-uri (Patton Oswald, William Petersen, Martin Sheen etc.), personajele jucate de Carell și Knightley sunt tot timpul în prim-plan, iar modul în care relația lor evoluează nu este neapărat tipic pentru o astfel de comedie romantică. Sunt cel puțin două momente „emoționante” foarte reușite înspre sfârșitul filmului, care conduc înspre un final pe care nu ai cum să nu îl „simți”, chiar dacă nu este la fel de devastator ca ultimul cadru din ”Melancholia”.

”Seeking a Friend for the End of the World” este debutul regizoarei Lorene Scafaria, care a adaptat anterior scenariul unui mic film numit ”Nick and Norah's Infinite Playlist”, cu Kat Dennings și Michael Cera în rolurile principale. Deși nu cred că acesta este un film valoros (deși este interesant, ca curiozitate pierdută a scenei indie din ultimii ani), cred că prefigurează dinamica relației principale din filmul de față, prefigurând și eventuale tipicării ale scenaristei-regizoarei - care pot deveni enervante pe măsură ce aceasta va face mai multe filme. Dar să nu anticipăm. Deocamdată, ”Seeking a Friend for the End of the World” este alternativa la câteva francize „fără suflet” promovate agresiv, o tragi-comedie romantică care refuză să facă un compromis esențial, având un singur rezultat posibil: la final, e poți ieși din sală un pic deprimat, dar în niciun caz nesatisfăcut.

The Amazing Spider-Man (SUA, 2012)

The Amazing Spider-Man

(SUA, 2012)

Regia: Marc Webb

Cu: Andrew Garfield, Emma Stone, Rhys Ifans, Dennis Leary, Martin Sheen, Sally Field

Rating: 3/5

Filosofia din spatele acestui remake/reboot e simplă: franciza „Spider-Man” are potențialul să aducă în continuare o grămadă de bani. Problema ar fi că Tobey Maguire și Kirsten Dunst erau deja cam bătrâni pentru a-și relua rolurile, iar câțiva dintre antagoniștii cei mai cunoscuți au dat ortu' popii. Așa că soluția găsită de studiourile Marvel & Columbia a fost să o ia încă o dată de la capăt, cu fețe noi. Suntem departe de ceea ce încerca Christopher Nolan în ”Batman Begins” (regândirea de la zero a personajului și a universului în care acesta există) - nu, ”The Amazing Spider-Man” consumă prima oră de peliculă repovestind transformarea lui Peter Parker și moartea unchiului Ben, fără să încerce ceva cu adevărat nou (cu excepția faptului că părinții lui Peter au un rol mai important de această dată). Însă esență, este doar un alt film cu super-eroi Marvel, un gen care pare să își fi creat propriile clișee în ultimii ani.

Marc Webb a regizat anterior ”(500) Days of Summer” și, într-adevăr, prezența sa în spatele camerei de filmat asigură mai multă atenție acordată relațiilor dintre personaje și poveștii de dragoste. Surprinzător este faptul că scenele de acțiune nu suferă, iar integrarea efectelor speciale mi s-a părut mai reușită decât în filmele anterioare (care, să recunoaștem, aveau momente în care semănau mai mult cu desene animate). Iar acum vine momentul disclaimer-ului personal: cele trei filme cu Spider-Man semnate de Sam Raimi nu mi-au plăcut în mod special. Deși fiecare are momente foarte reușite (și foarte citabile), per ansamblu niciunul dintre ele nu m-a convins că merită să fie așezat în panteonul filmelor cu super-eroi. Din punctul meu de vedere Webb, lucrând by the numbers, a reușit să facă un film ușor mai bun decât oricare dintre încercările lui Raimi. Ceea ce probabil nu este foarte măgulitor, dar este un mod de a recomanda filmul.

Cât despre Andrew Garfield, pe care l-am remarcat deja din ”Dr. Parnassus”, ”Never Let me Go” și mai ales ”The Social Network”, rolul i se potrivește destul de bine, dar cred că supralicitează cartea awkwardness. Cât despre restul distribuției, m-aș uita oricând la un film cu Emma Stone și Dennis Leary, Martin Sheen și Sally Field sunt alegeri destul de plictisitoare pentru roluri care necesită o anumită autenticitate, iar Rhys Ifans este un villain destul de bun. De fapt, cele mai bune momente ale filmului - și singurele în care se întrevede o oarecare originalitate din partea realizatorului - sunt cele dinspre final, în care Spidey se confruntă cu The Lizard pe coridoarele liceului și pe vârful clădirii Oscorp sau cea în care Gwen Stacy se ascunde de reptila uriașă în laboratorul de cercetare. În aceste secvențe, ”The Amazing Spider-Man” este un creature feature destul de bun.

Twixt (SUA, 2011)

Twixt

(SUA, 2011)

Regia: Francis Ford Coppola

Cu: Val Kilmer, Elle Fanning, Bruce Dern, Ben Chaplin, Tom Waits

Rating: 3/5

Garantat, Coppola este departe de vremea în care rupea gura târgului și se impunea drept unul dintre cei mai talentați și distincți regizori ai generației sale. Ultimele sale trei filme, însă, venite după o pauză destul de lungă cauzată de eșecul proiectului Megalopolis, se constituie ca o bizară trilogie, Coppola devenind propriul producător, scenarist și finanțator. ”Youth Without Youth” (după nuvela cu același nume de Mircea Eliade), ”Tetro” și acum ”Twixt” sunt trei filme care au devenit progresiv mai personale și mai experimentale, a căror recepție a fost cel puțin mixtă - pe imdb, nici unul nu are peste media 7.0, în timp ce Cahiers du Cinéma le-a pus pe fiecare pe copertă și le-a tratat ca pe evenimente. În ceea ce mă privește, nu mi-a plăcut „Tinerețe fără tinerețe” (mult prea încărcat din dragoste față de nuvela-sursă), dar am fost ulterior sedus de atmosfera sud-americană și de jocul lui Vincent Gallo (la limita miscasting-ului) din ”Tetro”.

”Twixt” începe suspect de asemănător cu un film bazat pe o nuvelă de Stephen King. Un narator (Tom Waits) povestește despre o localitate stranie, în care imediat își face apariția un scriitor de romane horror de mâna a doua pe nume Hall Baltimore (Val Kilmer), evident alcoolic și cu o traumă în trecut pe deasupra. Lucrurile se precipită însă destul de repede și trei fire narative distincte se descriu: 1. un șerif local (Bruce Dern) care investighează crima unei tinere fete și îi sugerează autorului ideea unui roman; 2. o stafie pre-teen (Elle Fanning) care îi bântuie visele scriitorului și îl îndeamnă să rezolve un mister de acum mulți ani și 3. Edgar Allan Poe (Ben Chaplin) însuși își face apariția, ghidându-l pe Kilmer prin labirinturile multiplelor mistere.

Dacă în ”Tetro” Coppola vorbea despre relațiile din familia sa, imaginându-și un tată și doi fii aflați în competiție, ”Twixt” este o încercare de a vorbi despre cea mai mare dramă din viața sa, moarta fiului său Gian-Carlo într-un accident. Scena revelației din ”Twixt”, extraordinar de frumoasă, în care amintirile personajului lui Kilmer sunt proiectate pe cursul unei ape, povestește o întâmplare care se suprapune perfect peste ceea ce s-a întâmplat în viața reală. Printr-un complex procedeu de mise-en-abime, Coppola găsește o paralelă între literatura lui E.A.Poe, care este construită din pierderea soției sale la o vârstă fragedă și propriul său film, prin intermediul lui Hall Baltimore, bântuit și el de o dramă asemănătoare. Este cel mai personal film al regizorului.

Iar pentru final, doar două aspecte vreau să mai scot în evidență. În primul rând, nu trebuie uitat este că Francis Ford Coppola este un om rafinat, a cărui cultură este vastă și depășește sfera destul de limitată a cinematografului. Amator și cunoscător de literatură, muzică și vinuri (printre altele), el trebuie totuși iertat pentru apelul la melodramă și la efecte care sunt borderline kitsch, din ce în ce mai frecvent în filmele sale. Cel mai probabil, având libertatea de a face ce vrea pe un buget mic și urmându-și propriile reguli, Coppola experimentează în continuu, nu întotdeauna cu succes. În al doilea rând, trebuie să salutăm a treia colaborare consecutivă dintre Coppola și Mihai Mălaimare jr., tânărul director de imagine descoperit în România cu ocazia filmărilor la „Tinerețe fără tinerețe”. Acesta este cel puțin pe jumătate responsabil de look-ul filmelor lui Coppola și trebuie admirat pentru versatilitatea cu care folosește digitalul (chair dacă, cel puțin pentru mine, rezultatul nu este tot timpul unul plăcut ochiului). Viitorul său film, însă, este ”The Master”, deja foarte controversatul lung-metraj al lui Paul Thomas Anderson, care a fost filmat într-un format cu totul diferit - 65mm și pe care îl așteptăm cu nerăbdare din mai multe motive.

Hodejegerne (Norvegia/Germania, 2011)

Hodejegerne

(Norvegia/Germania, 2011)

Regia: Morten Tyldum

Cu: Aksel Hennie, Synnøve Macody Lund, Nikolaj Coster-Waldau

Rating: 3.5/5

Filmele norvegiene pe care le-am văzut în ultima vreme au reușit să îmi intre în grații. Anul trecut, ”Troll Hunter”, sub masca unui horror found-footage, se dovedea a fi o satiră socială destul de isteață, iar recentul câștigător de la TIFF, ”Oslo, 31 august” este un portret foarte bine realizat al alienării unei anumite clase sociale. În urma lor vine și ”Vânătorii de capete”, un film cu mai puțin substrat, dar plin de trucuri hitchcock-iene, care își propune să demonteze thriller-ul modern, așa cum este el făcut la Hollywood. Filmul începe destul de convențional, cu Roger, un scund căutător de talente care este și hoț de tablouri (Aksel Hennie, probabil cel mai bine cunoscut din ”Max Manus”), căruia i se ivește șansa de a da o mare lovitură (în cea de a doua carieră). Lucrurile se complică însă destul de repede, odată cu apariția în scenă a lui Clas (Nikolaj Coster-Waldau), un client de-al lui Roger, care întâmplător, este posesorul unui tablou de mare valoare, amantul soției lui Roger și un fost soldat antrenat în misiuni de urmărire și eliminare de teroriști. Înfruntarea dintre acești doi vânători de capete (în cele două sensuri ale expresiei) va fi plină de scene de suspans, twist-uri și explozii de violență, în timp ce tabloul foarte valoros pe care Roger vrea să îl fure devine un biet MacGuffin uitat la un moment dat într-o latrină (Hitchcock ar fi mândru).

Singurul regret în ceea ce privește filmul este că nu este realizat cu mai mult stil, că nu se recunoaște o voce proprie a celui care stă în spatele camerei de filmat. Sigur, la nivel de scenariu (care oricum este bazat pe un roman) avem mici inovații (eroul nu corespunde tiparului hollywood-ian, „heringii roșii” și „armele lui Cehov” sunt inteligent plasate pe parcursul povestirii ș.a.), iar secvențele-cheie sunt hiper-realiste și mult mai violente decât am anticipa (spre exemplu, deznodământul întâlnirii lui Roger cu câinele lui Clas sau plonjeul impresionant al mașinii de poliție într-un hău). În rest, însă, nu prea există nimic la nivel vizual care să iasă din sfera standard a thrillerelor nordice, de la paleta de culori până la momentele în care sunt introduse flashback-urile.

În ciuda acestor mici rezerve, filmul este foarte entertaining și cu siguranță merită văzut la cinema, într-o cală cât mai plină posibil (de altfel, a fost unul dintre filmele proiectate în aer liber la TIFF, ceea ce ar trebui să garanteze că este pe placul publicului larg). Nu cred că ”Vânătorii de capete” are pretenția de a fi mai mult decât ceea ce este - un thriller bine executat (în ciuda câtorva împunsături anti-corporatiste și subplot-ului despre spionajul industrial). Reușita sa (inclusiv pe plan internațional) îi face de rușine pe realizatorii americani de filme de duzină, ale căror surse de idei par să fi secat (nu degeaba orice film mai mainstream care apare din Europa este imediat achiziționat pentru a fi transformat într-un remake, inclusiv cazul de față). Iar Askel Hennie este un interpret foarte bun, carismatic și expresiv, jumătate din succesul filmului datorându-se prezenței sale.