One-Paragraph Reviews

În cele ce urmează voi vorbi despre câteva dintre filmele pe care le-am văzut la cinema în ultimele 1-2 luni, dar despre care nu am avut timp să scriu și „oficial”. Îmi propun un paragraf per film, să vedem dacă și reușesc! 

Captain Phillips (Paul Greengrass, 2013)
Puțini regizori reușesc să simuleze realitatea unei situații-limită precum Paul Greengrass. Chiar dacă nu este chiar la înălțimea lui ”United 93” (un film în care granițele dintre filmul „artistic” și re-enactment documentar erau șterse), ”Captain Phillips” pornește și el de la un caz real, raportat intens în presa americană la vremea lui (îmi amintesc „reconstituirea” făcută de cei de la The Daily Show într-o cadă și interviul ulterior al lui Jon Stewart cu realul căpitan Phillips). În mare, Greengrass își împarte filmul în două părți - prima arată cum pirații somalezi pun stăpânire pe un uriaș vas american, în timp ce a doua se petrece pe un modul de salvare, unde pirații îl țin ca unic prizonier pe căpitan, în timp ce Marina americană începe asediul asupra lor. Merită făcut comparații cu ”Zero Dark Thirty” (un alt film despre o misiune militară americană îndeplinită cu succes) și ”Kapringen” (un film danez, tot despre o luare de ostatici cu pirați somalezi, dar din perspectiva oamenilor de afaceri care conduc negocierile).
Rating: 3.5/5

 

Thor: The Dark World (Alan Taylor & James Gunn, 2013)
Pentru mine, este frapantă diferența dintre primul ”Thor”, o adevărată fantezie în care super-eroi spațiali joacă Shakespeare și continuarea ”The Dark World”, un film mult mai calibrat pentru a se încadra în producțiile de duzină a seriei Marvel. Evident, diferența se face la nivelul regizorilor. Kenneth Branagh, care a regizat prima parte, are nu numai bagajul teatral care l-a consacrat, dar și ochi aparte și un simț al spațiului - vezi panoramele Asgardiene (în special cele din deschidere) și minimalistul orășel în care se petrece confruntarea finală. Joss Whedon, care a continuat povestea în ”The Avengers”, are și el sensibilități de auteur asemănătoare, chiar dacă nu „prestigiul” pe care Branagh l-a câștigat pe scenă și pe ecran în ultimele trei decenii. Iar amândoi au adaptat pentru marele ecran ”Much Ado about Nothing”. Alan Taylor, pe de altă parte, format ca regizor de televiziune, este mult mai nimerit pentru a scoate un produs „la comandă”, fără prea multă personalitate, dar care nici să nu-i poți reproșa prea multe. Nici actorii nu se chinuie prea tare de data aceasta (probabil se distrează prea bine la filmări) - doar Stellan Skarsgård pare să fi evadat dintr-un film de von Trier, jocul lui fiind undeva între comic relief și sabotaj pur și simplu.
Rating: 2.5/5

Escape Plan (Mikael Håfström, 2013)
Aveam așteptări foarte mici, dar am fost surprins să îi găsesc pe Stallone și Schwarzenegger în cea mai mare formă posibilă (pentru vârsta lor). Între cele două-trei scene de acțiune, lungi discuții conspirative în penitenciar, un back-story pentru Sly și un monolog în germană livrat isteric de Arnie, cei doi se dovedesc la înălțimea actorilor de marcă din rolurile secundare (precum Sam Neil, Jim Caviezel sau Vincent D`Onofrio), aduși pentru un plus de calitate care, sincer, nu pare necesar. Și mai surprins am fost de faptul că scenariul nu este rău deloc. Iar decorul închisorii în care se petrece aproape întregul film ar merita să rămână antologic. Păcat doar de faptul că nu s-a găsit un regizor mai dibace care să lustruiască totul cu un pic de stil. Poate un coreean or something...
Rating: 2.5/5

Hunger Games: Catching Fire (Francis Lawrence, 2013)
Chiar dacă este prea lung, a doua parte a trilogiei (devenită tetralogie între timp) ”Hunger Games” este o continuare meritorie, care reușește nu doar să ducă povestea mai departe, dar și să o îmbogățească. S-ar putea ca primul film să-mi fi părut ceva mai anost datorită excesului de expozițiune necesar (o problemă comună pentru astfel de serii - vezi și ”Harry Potter” sau oricare ”Spider-Man”). În ”Catching Fire”, chiar dacă „jocurile” nu încep decât după aproape o oră și jumătate de proiecție, prima parte nu se pierde în dialoguri inutile, ci construiește - cu destul de multă răbdare - conflictele puternice care probabil vor erupe în ultimele două filme (atât personale, cât și politice). Iar cum legea francizelor impune aducerea de noi actori cu fiecare episod, realizatorii au făcut rost de Philip Seymour Hoffman, care fură fiecare scenă în care apare.
Rating: 3/5

Heli (Mexic/Franța/Germania/Olanda, 2013)

Heli

(Mexic/Franța/Germania/Olanda, 2013)

Regia: Amat Escalante

Cu: Armando Espitia, Andrea Vergara, Linda González

Rating: 3/5

Când Amat Escalante a câștigat premiul de regie la Cannes pentru acest film, m-am bucurat că măcar i-am văzut unul dintre filmele anterioare - Los Bastardos - chiar dacă nu mi-a plăcut aproape deloc. Cu „Heli”, el revine la Sud de granița dintre SUA și Mexic, într-o zonă rurală, deșertică, foarte săracă, depinzând de fabrica de asamblare automobile și de baza militară. Prin intermediul unei cenzorițe care se prezintă la casa protagonistului în prima scenă de după prolog (care anticipează un moment de la mijlocul filmului), Escalante ne face cunoștință cu micul nucleu de personaje care vor fi implicate în intriga pe care o construiește. Astfel, îl avem pe tânărul Heli (Armando Espitia), „capul familiei”, responsabil pentru bunăstarea soției, Sabrina (care refuză să facă sex cu el de când li s-a născut primul copil), a tatălui său, dar și a surorii sale (pre-?)adolescentă, destul de precoce și nesăbuită, Estella. Facem imediat cunoștință și cu boyfriend-ul acesteia de 17 ani, Beto, recrut antrenat de americani la unitatea militară din localitate. Cei doi plănuiesc să facă rost de bani, să fugă și să se căsătorească pe ascuns. Din acest moment, trebuie doar să așteptăm pentru ca ceva foarte rău să li se întâmple acestor oameni.

Escalante pare să fie unul dintre acei regizori care nu se poată abține să nu încerce să șocheze, iar cu cât încearcă mai mult, cu atât mai ridicole par eforturile sale. Referindu-mă strict la „Heli”, ce rost are să deschizi filmul cu scena spânzurătorii? Oare e cineva în public care nu bănuiască încotro se vor îndrepta lucrurile? Sau de ce este nevoie de două  asasinări canine (plus o posibilă supradoză bovină pe care putem doar să o bănuim)? Nu mai vorbesc de penisul în flăcări, care provoacă mai degrabă amuzament decât orice altceva. Pe lângă aceste pseudo-șocuri, avem și componenta de comentariu social, unde nu încape loc pentru subtilități sau profunzime. Cu toate acestea, oricât de evidente ar fi parabolele, nu pot să nu recunosc că am găsit unele momente măcar distractive, dacă nu relevante: copilul care parodiază atitudinea generalului la podium în timpul discursului; sau, în secvența torturii, atunci când un personaj de joc video rămâne în stand-by în plan îndepărtat, în timp ce în prim-plan, un băiețaș care tocmai a lăsat joystick-ul din mână îi aplică câteva lovituri pe spate unui nefericit.

 
La nivel narativ, se întâmplă ceva interesant: povestea este spusă eliptic, iar pauzele dintre secvențe ascunde perioade din ce în ce mai mari de timp pe măsură ce ne apropiem de final. În ultimul act (destul de „liniștit” din punctul de vedere al „șocurilor”), această structură creează suspans și induce o frustrare anticipativă benefică. Heli a scăpat de răpitori, Beto este mort, dar nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu Estella. Tensiunea creată se bazează pe faptul că spectatorul este, astfel, nesigur despre cum se va rezolva situația, iar existența unui deznodământ adevărat ajunge să fie pusă la îndoială. Și chiar dacă lipsesc secvențe care ar fi putut avea o rezonanță emoțională, precum apariția familiei lui Beto sau o scenă-două cu Estella în captivitate, succesul acestei ultimei părți este asigurat de tonul pe care Escalante îl menține și de păstrarea perspectivei lui Heli, cel care trece printr-o perioadă de stress post-traumatic și schimbări majore în viața sa personală (ca să nu mai vorbim de pierderea locului de muncă). Oricâte neajunsuri ar avea filmul, există multă frumusețe în acest ultim act, care povestește o veritabilă revenire din Infern. Ultima imagine este o concluzie logică, dar asta nu îi ia din impact: Estella, acum însărcinată, își îmbrățișează nepotul sugar, în timp ce din cealaltă cameră îi auzim pe Heli și Sabrina reîncepându-și viața sexuală.

Camille Claudel 1915 (Franța, 2013)

Camille Claudel 1915

(Franța, 2013)

Regia: Bruno Dumont

Cu: Juliette Binoche, Jean-Luc Vincent

Rating: 4/5

Filmele lui Bruno Dumont sunt reci, rarefiate, atmosferice, lente, punând la încercare răbdarea și încrederea spectatorului, adesea existând însă promisiunea (și chiar înfăptuirea) unui miracol dincolo de realitatea mizerabilă care ni se prezintă. În cel mai recent film al său, ignorat la Festivalul de la Berlin de anul acest, Dumont se întoarce în urmă cu aproape un secol, filmând trei zile din viața sculptoriței Camille Claudel (Juliette Binoche). În acest moment, ea se găsește deja de doi ani internată într-un azil pentru persoane cu boli mintale, anexat unei mănăstiri. Speranțele ei pentru o eventuală externare stau în vizita pe care urmează să i-o facă fratele ei, Paul (Jean-Luc Vincent).

Între zidurile azilului de la Montdevergues, femeile sunt încurajate să simuleze o viață cotidiană și culturală similară cu cea din exterior. Astfel, ele au program de muzică, merg la slujbe, fac drumeții în păduri sau chiar interpretează o scenetă cu Don Juan. Nu contează că sunt incapabile să îndeplinească aceste activități și că cele mai multe dintre ele nici nu le înțeleg rostul și eventualele semnificații. Totul trebuie să se conformeze unei vieți „normale”. Ceea ce duce înspre secvențe absurde, pline de umor negru, precum cea în care o pacientă o binecuvântează pe Camille, executând cercuri ample în aer cu ambele mâini și repetând fără încetare Aliluia, aliluia, aliluia... Până și consulturile medicale nu ajung să își servească rostul, iar medicul bătrân pare senil și mult prea aclimatizat locului în care ar trebui să își practice meseria. În această lume, protagonista noastră este, în același timp, izolată și chinuită. Inițial, locul ei nu pare să fie aici (și mai mult că, în realitate, nu ar fi trebuit internată pentru 30 de ani într-un azil de nebuni), dar lipsa unui interlocutor și a unui tratament adecvat nu fac decât să îi accentueze delirul de persecuție (insistă să își pregătească singură mâncarea pentru a fi sigură cu nu este otrăvită, se pierde în discursuri lungi despre conspirația pe care Auguste Rodin a construit-o împotriva ei etc.) Chiar mai surprinzător (și mai tragic), este faptul că aceasta nu schițează niciun semn de revoltă împotriva a ceea ce i se întâmplă (poate relativ ușor să „evadeze”) și această lume pare să o fi înfrânt deja.

Intrarea în scenă a lui Paul Claudel are loc după aproximativ o oră de proiecție și prilejuiește un detour narativ destul de lung. Paul este un om foarte religios. Îl vedem mai întâi spunând o rugăciune la marginea drumului (privind înspre o biserică din apropiere). Apoi, în camera sa, îl vedem scriind în jurnal într-una dintre cele mai surprinzătoare secvențe ale scenei - este la bustul gol, iar în timp ce își așterne cuvintele pe hârtie într-o veritabilă fugă de idei, se oprește pentru a-și flexa și admira bicepșii, hrănindu-și „credința” oarbă, narcisistă. Iar, în a treia secvență dedicată lui, Paul urcă un deal în compania unui preot (reproducând un moment anterior în care Camille urcă un deal cu câteva călugărițe și alte ocupante ale azilului), ținându-i acestuia o predică despre propria „convertire” și cunoașterea de sine prin intermediul lui Dumnezeu. Cei doi frați sunt, apoi reuniți, într-o scenă care se joacă precum o veritabilă confruntare, al cărui „câștigător” este cunoscut de dinainte: Paul, cel al cărui delir mistic este foarte funcțional, putând ușor să se integreze în mediocritatea contemporanilor săi. Camille, pe de altă parte, având în plus handicapul de a fi femeie, nu mai are nicio șansă de a-și regăsi locul în lumea artelor.

Pentru mine, „Hadewijch” rămâne cel mai bun film al lui Dumont, dar „Camille Claudel 1915” este cel mai pesimist. Aici nu mai există miracole, nu mai există Dumnezeu (unul dintre nebuni întreabă, într-o voce scremută - Où est-il, le Bon Dieu?), iar speranțele eroinei sunt anihilate. Chiar dacă îl găsesc a fi un film dur, ermetic, nu îi lipsește acel sentiment mistic, transcendental cu care Dumont știe să-și înzestreze creațiile. Sentiment pe care îl regăsim în lungile prim-planuri cu Binoche (care face un rol excelent, de parcă mai era nevoie să o spun), în alegerea unor cadre din perspectiva personajelor care simulează privirea înspre orizont sau înspre cer, în repetarea în oglindă a unor imagini sau a unor decizii de mizanscenă. Decizia de a extrage dialogurile din scrisorile dintre Camille și Paul face cuvintele acestora să rezoneze într-un mod aparte (cel puțin cu spectatorul avizat) și adaugă un plus de pathos. „Camille Claudel 1915” este un film greu de apreciat și chiar greu de urmărit, dar fascinația pe care o poate provoca vine din faptul cum, în lumea închisă pe care o creează, Dumont construiește un conflict pe care nu intenționează să îl rezolve - cel al Omului abandonat de Divinitate, silit să trăiască în cea mai absurdă și perversă parodie a vieții de apoi.

La bataille de Solférino (Franța, 2013)

La bataille de Solférino

(Franța, 2013)

Regia: Justine Triet

Cu: Laetitia Dosch, Vincent Macaigne, Marc-Antoine Vaugeois, Virgil Vernier

Rating: 3.5/5

„Bătălia de la Solferino” (sau, mai corect, poate, „Bătălia de pe strada Solferino”) este un film de debut foarte interesant, o dramă-comedie familială cu un undercurrent politic destul de lucid. Povestea se derulează pe o perioadă de 24 de ore și poate fi împărțită în două bucăți, inegale ca durată și ca ton. Prima parte, care durează aproximativ 50-55 de minute, alternează între Laetitia - reporteriță detașată pe strada Solferino (unde este sediul Partidului Socialist), blocată de o mare de oameni care așteaptă victoria lui François Hollande, și încercările fostului său soț, Virgil, de a-și vedea cele două fete, lăsate în grija unui baby-sitter de ocazie, ageamiul Marc. Această parte a filmului este dinamică și reușește să îmbine secvențe de interior cu deplasări în viteză prin trafic și cu secvențe stil documentar, filmate chiar în ziua alegerilor, culminând cu câteva ciocniri între manifestanți și jandarmi. Partea a doua, care scoate politica din ecuație, este mult mai intimă și se petrece aproape în totalitate în apartamentul Laetitiei, unde aceasta, noul ei iubit, Vincent și avocatul de împrumut al acestuia din urma încearcă să rezolve situația.

Ultimele secvențe mi s-au părut lungite peste măsură și este ciudat că acest film a început să îmi placă mai puțin în momentul în care s-a repliat asupra celor două personaje principale și asupra problemelor lor de (fost) cuplu. Până atunci, regizoarea Justine Triet se descurcă de minune să acumuleze tensiune, să imprime un ritm alert, dinamic, care întreține o isterie care cuprinde, gradat, întreaga masă de oameni acumulată în strada Solferino și care atinge paroxismul în momentul anunțării rezultatului. Privind în urmă, putem trage multe concluzii în privința politicului din acest film, iar scăderea rapidă și semnificativă a lui Hollande în sonaje ar trebui să vă dea o impresie despre cât de mare este euforia suporterilor socialiști din acest film. 



În final, aș vrea să fac o mențiune specială în privința actorilor. Nu știu cât de mult din acest film este improvizat, dar probabil o mare parte din dialoguri, gesturi și chiar și câteva secvențe întregi au fost create pe loc. Naturalismul interpretărilor este accentuat de modul în care Triet filmează, dar și de faptul că actorii își păstrează numele reale (inclusiv cele de familie). Ultimul act este un showcase pentru aceștia, iar Dosch, Macaigne și Vernier profită din plin. Păcat doar că Triet pierde un pic ritmul și ratează un final care ar fi putut fi cu adevărat touchant.

Les rencontres d'après minuit (Franța, 2013)

Les rencontres d'après minuit

(Franța, 2013)

Regia: Yann Gonzalez

Cu: Kate Moran, Niels Schneider, Nicolas Maury, Eric Catona, Alain-Fabien Delon

Rating: 4/5

Zilele următoare le voi dedica filmelor văzute la Festivalul Filmului Francez, care anul acesta are loc simultan în șase orașe, cu o secțiune competițională pentru tineri regizori și o retrospectivă Claire Denis. Primul film despre care am să vorbesc - și cel mai éblouissant dintre cele de ieri - este acest „Les rencontres d'après minuit”, debutul în lung-metraj al lui Yann Gonzalez. Set-up-ul pare desprins dintr-un film de Bunuel: Ali și Matthias (Kate Moran și Niels Schenider), un cuplu bizar, însoțiți de un travestit pe post de servitoare, așteaptă în miez de noapte patru oaspeți pentru o mică orgie, fiecare identificat printr-un nume de cod - Curva, Armăsarul, Adolescentul și Vedeta. Camera în care se va petrece aproape întreaga acțiune a filmului este o încăpere cu pereți negri, decorată futurist, care include și un „tonomat emoțional”, capabil să citească în palmă starea de spirit a celui care cere o melodie și să redea muzica potrivită.

Ceea ce frapează încă din primele scene de dinainte de generic (un vis al protagonistei și apoi un quickie în trei în zăpadă) este atmosfera ireală, suprarealistă, desprinsă parcă dintr-un coșmar al lui Lynch sau Fellini, care este construită din toate detaliile pe care le vedem pe ecran, de la decoruri (imobilul-fantomă în care se găsește apartamentul lui Ali și Matthias) până la jocul actorilor. Ocazional, pentru a desluși ceva din trecutul personajelor, filmul evadează în secvențe cu adevărat fantastice și nu doar bizare, cum este povestea-ramă din care acestea se desprind. De exemplu, Armăsarul povestește cum a fost interogat de o comisară de poliție sovietică într-o cușcă, cu ajutorul unui bici; Vedeta își mărturisește trecutul incestuos printr-un film alb-negru; Curva își amintește un vis erotic, în care trece, à la Alice în Țara Minunilor, dintr-o cameră în alta, fiecare populată de bărbați goi, dar mascați, îmbătrânind după fiecare trecere; iar Ali și Matthias își dezvăluie trecutul, ei dovedindu-se a fi pe acest Pământ de sute de ani, undeva între viață și moarte - acesta este momentul cel mai frumos al filmului, care întărește imaginea vampirică a celor doi, dar ne și oferă o poveste de dragoste tragică, intensă, blestemată.

Cum se întâmplă adesea cu astfel de filme, regizorul nu evită imaginile sau dialogurile obscene. Cred că una sau două secvențe sunt un pic exagerate, dar alteori Gonzalez este destul de reținut. Orgia de la final, de exemplu, nu ne arată foarte multe, este destul de scurtă, dar cu toate acestea este una dintre cele mai erotice secvențe. Pe măsură ce trupurile actorilor se contopesc, se repetă cadre în care aceștia sunt așezați în aceleași poziții, dar în altă „ordine” (cine era la stânga ajunge în mijloc, cine era sus, jos etc.) Este ca și cum corpurile nu ar mai conta, fiecare trăind momentul prin intermediul celorlalți. Dincolo de dimensiunea erotică, încă de la început putem vedea în ce situație-limită se găsește cuplul format de Ali și Matthias. El suferă clar de depresie (este amorțit din punct de vedere emoțional, iar în vise vizitează lumea morților), iar ea este scindată de dragostea pe care i-o poartă lui Matthias și nevoia de a-și satisface dorințele sexuale în cadrul unor astfel de bacanale. Ei, de fapt, trăiesc ultima suflare a unei iubiri care a durat deja prea mult, dar din care nu găsesc un mod imediat de a ieși. Acceptarea sfârșitului vine târziu, aparent brusc, dar numai în momentul în care scena este pregătită pentru un nou început (cel puțin pentru Ali, singura care pare într-adevăr capabilă de a merge mai departe).

La nivelul distribuției, avem câteva alegeri interesante. Niels Schneider (pe care sigur vi-l amintiți din „Les amours imaginaires”) îl joacă pe nefericitul Matthias, cu un petec misterios peste ochiul stâng. Kate Moran are alura unei vedete din anii '70, iar accentul ei face ca ultima scenă să fie mult mai emoționantă. Adolescentul este jucat de Alain-Fabian Deloc - ghiciți fiul cui e? Dar probabil cea mai interesantă decizie de casting este Eric Cantona (ex-Manchester United) în rolul Armăsarului. Știam că mai joacă în filme din când în când, dar nu mă așteptam să-l văd vreodată în unele dintre ipostazele în care apare aici - și a fost genial! 

Pentru a treia oară anul acesta (după ”Ship of Theseus” la TIFF și ”Vanishing Waves” la Full Moon”), mă duc la un film în cadrul unui festival fără să știu aproape nimic despre el din avans și să fiu complet dat pe spate. Cu atât mai extraordinar este faptul că toate aceste filme sunt debuturi. „Les rencontres d'après minuit” este o dramă romantică deghizată în film fantastic, pe care Yann Gonzalez o negociază prin ruperi de ton surprinzătoare, imagini frapante și cu ajutorul unei coloane sonore electronice semnată de M83, formația fratelui său Anthony. Este de mirare că acest mix pe care Gonzalez ni-l oferă funcționează, dar pentru mine primul său film a fost ca o gură de aer proaspăt. 

Frances Ha (SUA, 2012)

Frances Ha

(SUA, 2013)

Regia: Noah Baumbach

Cu: Greta Gerwig, Mickey Sumner, Adam Driver

Rating: 4/5

Frances (Gerwig) are 27 de ani. Este dansatoare (sau ar vrea să fie) și locuiește în New York într-un apartament pe care îl împarte cu prietena ei, Sophie. Dar aceasta se mută cu o altă colegă (într-un cartier mai convenabil), iar Frances, care nu câștigă prea mulți bani, trebuie să-și găsească o altă casă. Urmează o serie de coabitări, cu diferiți prieteni sau cunoștințe, dar și o umilitoare întoarcere la colegiul pe care l-a absolvit acum deja prea mulți ani. Încet-încet, Frances își dă seamă că trebuie să-și pună viața în ordine. Însă norocul nu pare să fie de partea ei.

”Frances Ha” este probabil cel mai puțin personal film regizat de Noah Baumbach (The Squid and the Whale, Greenberg), care a co-scris scenariul alături de Greta Gerwig. Filmul își găsește tonul tocmai din îmbinarea caracterelor celor doi (sau, mai degrabă, a modului în care sunt percepuți) - Baumbach, ușor cinic și pesimist, dar gata oricând să scape o trimitere cinematografică care pare obscură pentru publicul american și Gerwig, amuzantă, happy-go-lucky, cu simțul improvizației. Eroina noastră este, pe de o parte, perfect conștientă de gravitatea situației în care se găsește, dar alege să meargă mai departe cu optimism, cu zâmbetul pe față, întotdeauna cât de poate de politicoasă cu ceilalți și nu ezită să ia decizii prostești, pripite (precum excursia de două zile la Paris, ratată de vreme, jet-lag și ratarea întâlnirii care ar fi fost scopul întregii afaceri). Între timp, evenimentele nefericite se succed în cascadă, pe modelul ”A Serious Man”, iar numai miracolul scenaristic salvează, în final, personajul. Totuși, în această privință, trebuie să remarcăm că nu apare un Făt-Frumos care să salveze ziua și să-i ofere lui Frances stabilitatea financiară și sentimentală. Mai mult, la sfârșit ea nu este într-o situație deloc apropiată de idealul amoros pe care îl mărturisește, pe jumătate turmentată, într-una dintre scenele cele mai percutante ale filmului.

Baumbach filmează în alb-negru, ceea ce ne duce imediat cu gândul la Noul Val Francez, la ”Manhattan”-ul lui Woody Allen sau la ”Stranger than Fiction” al lui Jarmusch, dar și la o întreagă panoplie de filme independente new-yorkeze făcute în ultimii 30 de ani care încearcă să capteze, în grain-ul imaginii, un sentiment instant de nostalgie. Dacă ar fi să judecăm doar după cum arată, ”Frances Ha” riscă să intre în acea categorie de „filme cu și despre hipsteri”. Însă, chiar dacă sunt ceva hipsterisme în filmul ăsta, Frances însăși este o ființă autentică, tridimensională, ale cărei trăiri sunt aproape palpabile. Ea ne poate face să râdem, să o încurajăm în momentele mai dificile, să o criticăm atunci când face tâmpenii sau să ne dorim să fugim dansând alături de ea pe stradă. M-am bucurat că, în interiorul unui film care arată destul de sobru și al cărui regizor își impune uneori o distanțare față de spectator, am regăsit un personaj care emană atâta energie încât cuprinde tot ce este în jurul său, indiferent câte de mărunte îi sunt destinul și semnificația pentru cei din jur. În plus, ”Frances Ha” are umor, poate mai mult decât am lăsat să se înțeleagă în rândurile de mai sus. Vă recomand să îl căutați pe unde aveți ocazia, pentru că s-ar putea să dureze până să îl aducă cineva într-o sală din România. 

La vie d'Adèle (Franța/Belgia/Spania, 2013)

La vie d'Adèle

(Franța/Belgia/Spania, 2013)

Regia: Abdellatif Kechiche

Cu: Adèle Exarchopoulos, Léa Seydoux

Rating: 4/5

Rhapsodie en bleu

Relativa sincronizare a premierii românești al lui „La vie d'Adèle” cu cea din Franța și S.U.A. mai spală un pic din păcatele distribuitorilor de film. Probabil că acest „showcase” care este Les Films de Cannes à Bucharest oferă un plus de expunere producțiilor remarcate la Cannes, astfel încât până la sfârșitul anului ne sunt promise cel puțin încă trei filme cannoise - ”Heli”, ”Only God Forgives” și ”Inside Llweyn Davis”. Revenind la filmul de față, Marele Câștigător vine după câteva luni de controverse care s-au creat nu atât în jurul a ceea ce este pe ecran cât în jurul a ce declarații s-au făcut în public. Între timp, criticii îl aplaudă în continuare, unii comentatori încearcă să îi găsească scuze lui  Kechiche (nu e clar pentru ce anume) și au apărut și câțiva fermi contestatari. În ceea ce mă privește, mi-aș fi dorit ca filmul să îmi provoace o reacție puternică, de necontestat (fie ea de admirație sau de rejet), dar acest lucru nu s-a întâmplat. Sau cel puțin, nu pe moment. De aceea, nu pot să fiu, de data aceasta, un comentator foarte apăsat, declarativ. Dar în cele ce urmează voi încerca să explic câteva dintre lucrurile care mi s-au părut că scot filmul acesta în evidență. Povestea - pe care bănuiesc că o cunoașteți deja - nu este unul dintre ele: pentru o perioadă de aproape un deceniu, o urmărim pe Adèle (Exarchopoulos), care descoperă dragostea în adolescență, consumă o relație pasională alături de o femeie cu câțiva ani mai în vârstă Emma (Seydoux), care se termină brusc, lăsând-o pe Adèle în imposibilitatea de a-și relua viața afectivă. 

Relativ neobișnuită, atât pentru Kechiche, dar și pentru cinema-ul actual, este structura ciclică pe care filmul o are. Chiar dacă acesta este împărțit în două capitole de titlul original franțuzesc, la fel de bine ne putem imagina o împărțire în trei bucăți aproape egale (înainte de Emma, cu Emma și după Emma). Prima și a treia parte funcționează practic „în oglindă”, mai multe scene din final fiind reversul sau o declinare diferită a uneia de la început (primul cadru vs. ultimul; citirea din Marivaux vs. cea din „abecedar”; prima apariție a Emmei vs. despărțirea brutală în cafenea etc.) O astfel de construcție minuțioasă, îngrijită (însă fără să fie prea bătătoare la ochi) este o marcă a cinema-ului de autor cu „greutate”. Pe mine m-a dus cu gândul în special la neorealismul à la Fellini (mai ales La strada și La dolce vita), dar mi-a atras atenția și o comparație cu Kubrick (de care nu sunt sigur... poate A Clockwork Orange...) Oricum, e genul de idee care se dorește a da distincție unui film, dar care îl îmbătrânește în același timp. Cu consecințele pozitive și negative de rigoare. Pe de altă parte, e greu să găsești elemente de contemporaneitate în „La vie d'Adèle”. În afară de o conversație la telefonul mobil, un cântec de pe coloana sonoră și o singură mențiune asupra existenței internetului, acest film ar putea la fel de bine să fie plasat undeva în anii '70, post-revoluționar, post-nouvelle vague. Ceea ce nu e neapărat o chestie nouă la Kechiche (când se petrecea acțiunea din „La graine et le mullet”, anyway?).

Ah, dar toate gros-plan-urile acelea! Un film de acum patruzeci de ani nu ar fi arătat așa! Decizia lui Kechiche și a operatorului Sofian El Fani de a construi filmul din planuri foarte strânse pare să fie principalul element de actualitate. De obicei, prefer cadrele medii, ceva mai lungi și nu îmi place fragmentarea excesivă la montaj. De data aceasta, însă, am știut întotdeauna unde ne aflăm și înspre ce vrea imaginea să ne atragă atenția, iar faptul că am intrat în ritmul filmului atestă faptul că acesta nu și-a pierdut fluiditatea. Pentru Kechiche, interesul principal pare să fi fost ca filmul să continue să meargă înainte, cu câteva ruperi de ritm necesare, indiferent dacă o tăietură de montaj juxtapunea două imagini separate de o secundă sau de câteva luni. Un rol esențial în asigurarea fluidității narative îl are și muzica - de mai multe ori pe parcursul filmului o bucată muzicală incidentală (un cântăreț de stradă, o melodie clasică ambientală dintr-un muzeu, un cântec de petrecere etc.) „se imprimă” parcă pe coloana sonoră și însoțește personajele și în scenele următoare. Singurul moment în care filmul se oprește este deja mult discutata scenă de sex (simulat) de la mijlocul filmului. Nu este o secvență pusă acolo doar ca să excite publicul masculin (sau, cel puțin, eu nu m-am simțit excitat), însă trebuie să recunoaștem că este mult prea lungă și cam auto-indulgentă (mai ales fiindcă are și două corolare imediat ulterior). Ceea ce deranjează însă cel mai tare este că, într-o scenă care ar trebui să aibă un caracter inițiatic, Adèle este „la înălțimea” partenerei sale mult mai experimentată. Greșeala este stupidă, pentru că - în forma sa actuala - scena respectivă nu servește la nimic. În filmele vechi care durează trei ore, există de obicei un intermezzo de cinci minute, în care lumea are răgazul să facă o pauză de toaletă - cam asta este echivalentul unei scene care nu merită controversa care s-a creat în jurul ei.

Pentru Adèle Exarchopoulos, filmarea a însemnat cu siguranță mult mai mult decât scenele de dormitor. Ea este practic prezentă în fiecare scenă, ea este cea pe care o urmărim, cu care suntem invitați să ne identificăm (deși nu suntem chiar toți atât de „marginali”), de ea este îndrăgostit aparatul de filmat - în efect, ea este sufletul filmului, dar și cea asupra căreia spectatorul poate să se proiecteze pe sine. Léa Seydoux, deși primul nume de pe generic și de pe toate posterele, este evident în rolul supporting și nu o vedem decât din perspectiva Adèlei. Momente-cheie din viața ei (precum despărțirea de tipa pe care a lăsat-o pentru Adèle) sunt absente din povestea filmului. Pe Seydoux am mai văzut-o deja într-o grămadă de filme cu greutate. Aici nu m-a impresionat prin jocul ei - este mai mult o prezență, o atitudine, un chip ușor încruntat, nemachiat, cu părul vopsit albastru (culoarea dominantă a filmului). De-abia în secvența despărțirii m avut impresia că se deschide, că ne lasă să vedem că și ea a suferit în urma acestei relații eșuate. Cele două personaje sunt puse artificial în opoziție prin diferențe de vârstă, interese și proveniență socială. Acestea mi se par însă trăsături secundare ale filmului, înflorituri inutile, dar care nu deranjează de fapt. Unii consideră că Abdellatif Kechiche nu este în stare să facă un portret complex al unei pături sociale și se leagă de clișee și de superficialități. Aș sucomba probabil și eu acestui tip de criticism, dacă aș fi avut impresia că Adèle s-ar simți mai în largul său alături de colegi de liceu sau de elevii săi de la grădiniță decât în compania prietenilor fițoși ai Emmei. Ea este o inadaptată permanentă, care nu își găsește locul în niciun cadru colectiv, doar într-o astfel de relație intensă, pasională precum cea care ne este oferită. Emma îi oferă Adèlei o șansă aparent unică de a trăi sentimente pe care nu le poate replica în afara cuplului. Până la urmă, este o poveste tragică, dar una în care pedeapsa pentru îndrăgostite nu este moartea, ci mediocritatea.

Motivul pentru care îmi este greu să explic răspunsul pe care l-am avut la acest film este faptul că ea fost o experiență senzorială (toate detaliile asupra căreia camera insista și atenția cu care era compusă coloana sonoră creau un mediu aproape tactil) greu reproductibilă în afara proiecției. Inițial, părăsind cinema-ul, am început să uit ce mi-a plăcut la el. Ulterior, mi-am amintit detalii la care nici nu mă gândisem sau aproape că nu le observasem. Kechiche păstrează, în majoritatea timpului, o atitudine ușor detașată de cele prezentate. Uneori, în momente bine dozate, filmul însă parcă explodează. Hărțuirea Adèlei în curtea liceului când orientarea ei sexuală devine prea evidentă, scena în care Emma o dă afară din apartament și, bineînțeles, ultimul lor moment de intimitate în acea cafenea, în care Adèle încearcă să își exercite autoritatea sexuală asupra Emmei, toate aceste secvențe ating o intensitate care transcende orice prejudecată, orice dubiu că am avea de-a face cu o operă politică sau programatică. Cred că aceste momente ridică nivelul la care resimțim legătura dintre cele două iubite și fac ca „La vie d'Adèle” să fie mai mult decât suma părților sale.