GOPO 2012 Aftermath

Până la urmă, palmaresul GOPO 2012 nu arată rău deloc. Filmele nominalizate și-au împărțit respectuos trofeele, fiecare luând câte ceva, mai puțin ”Loverboy”, care a plecat cu mână goală.

Premiile „mici”

Bună, ce faci? și-a adjudecat cel mai puțin importante premii: costume și machiaj (pe nemeritate, aș adăuga). Dacă bobul nu moare, filmul lui Sinișa Dragin pe care eu l-am ignorat, a fost recompensat pentru decoruri. Crulic - drumul spre dincolo, în calitatea sa de unic film de animație, a plecat cu premiile cele mai „audibile”: muzică originală și sunet. Anca Miruna Lăzărescu a punctat de două ori cu Apele tac: Premiul Tânără Speranță și cel mai bun scurtmetraj. Vorbitor a fost declarat cel mai bun documentar, iar Melancholia a câștigat previzibil premiul pentru film european (decernat distribuitorului Independența Film).

Premiile mari

Din dragoste cu cele mai bune intenții și Periferic și-au împărțit premiile de interpretare. Pentru Din dragoste... au luat băieții - Bogdan Dumitrache și Adrian Titieni, iar pentru Periferic fetele - Ana Ularu și Ioana Florea. Periferic a fost și cel mai premiat film al serii, câștigând și pentru cel mai bun debut, montaj și extraordinara imagine semnată de Marius Panduru. Totuși, partea leului a fost luată de Aurora: Cel mai bun Scenariu, Cea mai bună Regie și Cel mai bun Film. Evident, Cristi Puiu nu a fost prezent să-și ridice premiile... Cred că erau mai multe șanse să apară Woody Allen

Și în rest...

Show-ul a fost de toată pleasna. Dincolo de protevizarea excesivă care a făcut ca personaje care nu ar trebuit să facă filme să apară în calitate de prezentatori, toată chestia a durat aproape 4 ore, mișcându-se cu viteza melcului, iar Andi Moisescu (care de obicei este foarte simpatic), este lipsit de haz și efectiv inert ca moderator. Singurele momente reușite (dincolo de câțiva câștigători care au plecat repede de pe podium) au fost montajele cu filmele care urmează să apară pe ecrane. Deși ideea că vom avea încă trei filme de Dan Chișu nu mă încălzește neapărat.

The Hunger Games (SUA, 2012)

The Hunger Games

(SUA, 2012)

Regia: Gary Ross

Cu: Jennifer Lawrence, Josh Hutcherson, Stanley Tucci, Donald Sutherland, Woody Harrelson, Elizabeth Banks, Toby Jones

Rating: 2.5/5

Mult-așteptatul spărgător de box-office ”The Hunger Games” ajunge pe marile ecrane după câteva luni de promovare asiduă, în care am ajuns să aflăm - din câteva trailere foarte bine făcute, de altfel - cam tot ce urmează să se întâmple în acest film. Pe scurt, personajele trăiesc într-o dictatură în care oameni bogați (și stilați) din Capitoliu asupresc 12 districte, cerând în fiecare an ca „tribut” un adolescent și o adolescentă care să participe la Jocurile Foamei - un reality-show în care participanții trebuie să se omoare unul pe celălalt, până când va rămâne un singur supraviețuitor. În prim-plan îi avem pe reprezentanții celui mai sărac district: Katniss (Jennifer Lawrence) și Peeta (Josh Hutcherson).

Impresionează la ”The Hunger Games” combinația destul de reușită între tehnologie avansată (suprafața de joc este controlabilă în totalitatea, iar prădători digitali pot fi invocați prin apăsarea unui singur buton) și arhaică (concurenții se înarmează cu arcuri, săbii etc.) Prin urmare, concurenții par într-adevăr să lupte pentru supraviețuire împotriva unui adversar nedrept. Mai puțin impresionante sunt moda pe care o adoptă cei bogați (nici Bowie nu ar purta așa ceva) și efectele speciale sub-standard. Oricum ar fi, Jennifer Lawrence este principalul atu al acestui film. După prestația excelentă din ”Winter's Bone”, ”The Hunger Games” îi oferă posibilitatea de a explora un nou personaj feminin puternic, independent, chiar răzvrătit, chiar dacă produsul de față este mult mai corporatist. Cât despre restul distribuției, Josh Hutcherson nu are ocazia să arate ce poate, Liam Hemsworth de-abia dacă apare în film, iar Woody Harrelson, Stanley Tucci si Toby Jones fac ceea ce fac demult în blockbustere: over-acting & comic relief. Elizabeth Banks ar merita o mențiune separată, fiind aproape de nerecunoscut.

Unii comentatori au încercat să suplimenteze acest film cu un mesaj politic. Din puncul meu de vedere, o alegorie nu se aplică pentru situația actuală. ”The Hunger Games” nu își găsește locul alături de ”Fahrenheit 451” sau ”1984”, ci mai degrabă în compania altor fantezii SF, de genul ”Logan's Run” (sau ”Zardoz”, dacă vreți). At best, este un film despre puterea de manipulare a mass-media, despre obsesia pentru reality show-uri și vedete, lucruri care ar fi putut fi mai bine puse în valoare. În final, pentru un film de două ore și douăzeci de minute, ”The Hunger Games” nu este plictisitor, dar nici nu oferă multe momente cu adevărat inspirate. Pare să fie încă o poveste clădit după un blueprint, cu toate elementele incluse (adolescenți în prim, personaj feminin puternic, un triunghi amoros, câteva elemente fantastice, simbolism evident etc.) Acum 15 ani, Gary Ross a regizat un film cu adolescenți foarte frumos, ”Pleasantville”. Mi-a părut rău că magia din acel film nu s-a translatat în ”The Hunger Games”. 

Predicții pentru Premiile Gopo 2012

Mâine, 26 martie, sunt Oscar-urile românești. Competiția pare strânsă - chiar dacă sunt puține filme, niciunul nu pare să fie cu adevărat front-runner. După ce fiasco a fost anul trecut, nu pot fi sigur de nicio previziune. Totuși, spre deosebire de celelalte gale din ultima vreme, pentru GOPO am văzut majoritatea filmelor și, în consecință, am și preferințe în anumite categorii, pe care invariabil voi ajunge să le și „votez”. Lista completă a nominalizărilor se găsește pe site-ul oficial.

CEL MAI BUN FILM: Din dragoste cu cele mai bune intenții

(my pick: Aurora)

CEL MAI BUN REGIZOR: Cristi Puiu, Aurora

CEL MAI BUN ACTOR ÎN ROL PRINCIPAL: Vlad Ivanov, Principii de viață

CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ ÎN ROL PRINCIPAL: Ana Ularu, Periferic

CEL MAI BUN ACTOR ÎN ROL SECUNDAR: Adrian Titieni, Din dragoste cu cele mai bune intenții

(my pick: Mimi Brănescu, Periferic)

CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ ÎN ROL SECUNDAR: Gabriela Popescu, Din dragoste cu cele mai bune intenții

CEL MAI BUN SCENARIU: Din dragoste cu cele mai bune intenții

CEA MAI BUNĂ IMAGINE: Marius Panduru, Periferic

CEL MAI BUN MONTAJ: Periferic

(my pick: Loverboy)

CEL MAI BUN SUNET: Crulic - drumul spre dincolo

CEA MAI BUNĂ MUZICĂ ORIGINALĂ: Crulic - drumul spre dincolo

CELE MAI BUNE DECORURI: Dacă bobul nu moare

(my pick: Aurora)

CELE MAI BUNE COSTUME: Periferic

CEL MAI BUN MACHIAJ (+ COAFURĂ): Periferic

CEL MAI BUN FILM DE DEBUT: Periferic

CEL MAI BUN DOCUMENTAR: Metrobranding (?)

(curioasă absența lui ”Crulic” din această categorie)

CEL MAI BUN SCURT METRAJ: Apele tac

PREMIUL TÂNĂRA SPERANȚĂ: Anca Miruna Lăzărescu 

CEL MAI BUN FILM EUROPEAN: Melancholia

(my pick: Le quattro volte)

The Woman in Black (UK/Canada/Suedia, 2012)

The Woman in Black

(UK/Canada/Suedia, 2012)

Regia: James Watkins

Cu: Daniel Radcliffe, Ciarán Hinds, Janet McTeer

Rating: 3.5/5

Acum un an, când scriam despre horror-ul britanic ”Wake Wood”, aminteam și de renașterea studiourilor Hammer, pe care o putem constata cu adevărat de-abia acum, odată cu apariția pe ecrane a lui ”The Woman in Black”. Un film a cărui buget este estimat la 17 milioane de dolari (destul de mult pentru o astfel de producție), a adunat până acum mai mult decât triplul acestei sume doar în SUA și UK. O parte din succesul de casă se datorează și lui Daniel Radcliffe, care a asigurat expunerea de care filmul avea nevoie. Nu îmi stă în obicei să analizez succesul în bani al filmelor, dar în cazul de față se impune o excepție, fiindcă profitul acestei pelicule poate da start-ul unui nou val de filme horror britanice de calitate.

”The Woman in Black” este o poveste clasică cu fantome, în care un tânăr avocat (Radcliffe), trimis la capătul lumii pentru a rezolva o moștenire, se trezește într-o casă bântuită, cu toate elementele gotice de rigoare. Filmul punctează toate momentele la care ne-am aștepta (siluete misterioase, obiecte inofensive care sar în cadru de nicăieri oferind o mică sperietură etc.) și evoluează relativ previzibil, dar este destul de bine regizat (James Watkins mai are la activ și ”Eden Lake”), iar în mijlocul său se găsește o superbă secvență extinsă de aproximativ 20-30 de minute, aproape fără dialoguri, dar plină de suspans, efecte sonore și anxietate.

A trecut ceva vreme de când un thriller supranatural de calitate a ieșit pe ecranele noastre și poate de aceea s-ar putea să îmi fi plăcut filmul mai mult decât mă așteptam. Iar faptul că mi-a amintit de ”The Others” - filmul lui Amenabar, în același registru - nu putea decât să fie un lucru bun. Singura problemă pe care o anticipam la ”The Woman in Black” ar fi că Radcliffe nu ar reuși să ducă tot filmul, ceea ce nu a fost cazul. Sigur, probabil că alegerea lui a fost dictată mai mult din motive comerciale, el părând destul de nepotrivit pentru rol (un om de vârsta și statura sa probabil nu ar putea bea atâta whiskey), dar în final - sub mâna sigură a lui Watkins - se achită destul de bine de un rol destul de solicitant (nu e ușor să reacționezi la fantome care nu sunt de fapt acolo, nici să pari că te scufunzi într-o mlaștină după un cadavru...)

John Carter (SUA, 2012)

John Carter

(SUA, 2012)

Regia: Andrew Stanton

Cu: Taylor Kitsch, Lynn Collins, Willem Dafoe, Mark Strong, Ciarán Hinds

Rating: 2.5/5

”John Carter” apare pe ecrane după o campanie de marketing foarte prost gândită, care uita să menționeze originile literare ale poveștii (o serie de romane ale lui Edgar Rice Burroughs, relativ importante în istoria literaturii SF) și făcea totul să pară ca un rip-off după ”Conan the Barbarian”. Nu că rezultatul final ar fi ceva spectaculos. Pe scurt, John Carter este un veteran al Războiului Civil American, care se trezește brusc transportat pe o planetă străină (Marte, lucru care probabil ar fi trebuit precizat undeva în materialele de promovare). Aici intră direct în mijlocul unui alt război civil, în care va lupta de partea cea dreaptă (care, întâmplător, este condusă de o prințesă atrăgătoare).

”John Carter” este primul film live action al lui Andrew Stanton, al cărui cel mai bun film de până acum este ”Finding Nemo”, iar cel mai lăudat este ”WALL-E”. Fan declarat al cărților și posesor a două premii Oscar, Stanton părea o alegere fericită pentru acest prim blockbuster potențial al anului. E greu de zis unde a eșuat de fapt. Personal, nu m-a deranjat nici excesul de expozițiune (durează vreo jumătate de oră până să se întâmple cu adevărat ceva), nici faptul că sunt cam multe personaje pe care trebuie să le ții minte, nici referințele religioase extrem de evidente și nici faptul că se puteau lejer amputa 20 de minute, pentru un pacing ceva mai sprințar. Poate e un efect combinat al toturor acestora. Poate că filmul nu convinge pentru că l-am văzut parcă deja de atâtea ori, uneori cu rezultate mult mai bune.

Cel mai probabil, însă, este vina lui Stanton, care se mulțumește să regizeze by the numbers, inducând spectatorului acea stare de blazare care a devenit răspunsul standard la aproape orice blockbuster. Sigur, filmul pare să aibă un design și s-a investit mult în efecte speciale, dar nu se percepe dorința de a da publicului ceva nou, ceva cu adevărat entertaining. Filmul are secvențe reușite, set pieces atent construite (se remarcă confruntarea din arenă), dar, în final, sub povara distribuției previzibile (Mark Strong, Ciarán Hinds) și a alegerilor regizorale neinspirate, se constituie ca o simplă oportunitate ratată. Poate se va remedia ceva într-un eventual sequel, dacă Disney va considera acest lucru rentabil.