Los amantes pasajeros (Spania, 2013)

Los amantes pasajeros

(Spania, 2013)

Regia și Scenariul: Pedro Almodóvar

Cu: Javier Cámara, Carlos Areces, Raúl Arévalo

Rating: 3.5/5

Vine cam târziu acest review, dar nu îmi va fi conștiința împăcată dacă las ultimul Almodóvar necomentat. „Los amantes pasajeros”, cea mai recentă farsă semnată de auteur-ul spaniol, reprezintă o schimbare bruscă de stil față de cele mai recente pelicule ale sale („Volver” și „La piel que habito”, în special), dar a fost primit cu răceală de majoritatea criticilor. Povestea este remarcabil de simplă, dar nu fără un evident subtext politic - din cauza unei defecțiuni, un avion va trebui să execute o aterizare forțată; pentru a atenua tensiunea, trei asistenți de zbor gay (foarte gay) trebuie să distreze călătorii de la clasa I, în timp ce călătorii de la economy sunt adormiți pentru a nu face scandal.

În ceea ce mă privește, filmul a avut destul umor pentru a mă duce confortabil pe aripile sale de la un capăt la celălalt al celor 90 de minute ale sale. Sigur, este un film practic fără ambiții din partea lui Almodóvar, dar este viu, ritmat, dinamic, colorat și deloc claustrofobic. Carlinga și „spațiul de joacă” de la clasa întâi par mai mult decât încăpătoare pentru ca pasagerii și stewarzii să își pună în practică fanteziile muzicale sau erotice în momentele în care tensiunea este de nesuportat. Pe la mijlocul filmului, Almodóvar își permite chiar o „evadare” în oraș, unde întâlnim două tinere (Paz Vega și Blanca Suárez) care sunt sau a fost îndrăgostite de unul dintre pasagerii de mare profil ale cursei blestemate - aproape un „film în film”, în esență. „Los amantes pasajeros” nu este o capodoperă comică și nu este nici cel mai profund film despre criza economică, dar cred că Almodóvar și trupa sa (extinsă) de actori au reușit să facă exact ceea ce și-au propus.

Post-TIFF Review: Ship of Theseus

Ship of Theseus

(India, 2012)

Regia: Anand Gandhi

Cu: Aida El-Kashef, Sohum Shah, Neeraj Kabi

Rating: 4/5

Trofeul primit de „Corabia lui Tezeu” la TIFF vine într-un moment în care cinematografia indiană nu mai vrea doar să producă cele mai multe filme ci și cele mai diverse, încercând să depășească clișeele asociate cu Bollywood-ul. În ultimii ani la TIFF am văzut filme interesante, făcute cu bugete mici, precum Corrode sau The Untitled Kartik Krishnan Project, care sigur nu erau niște capodopere, dar erau interesante în felul lor și nu pot să spun că am văzut alte filme în același registru. „Ship of Theseus” este însă something else - un film care revelează extraordinara ambiție și un talent cinematografic pe măsură din partea autorului, debutantul Anand Gandhi, care își propune să investigheze teme profunde prin trei povestiri „cu tâlc” pe parcursul a 140 de minute. 

Prima poveste este și cea mai importantă, din punctul meu de vedere. Este vorba despre o tânără care s-a apucat de fotografie după ce a orbit, dobândind un oarecare succes, dar care își pierde talentul după ce un dublu transplant cornean îi redă vederea. Totul mi se pare a fi o reinterpretare - ceva mai optimistă - a poveștii orbului pe care Jack Nicholson o spune în finalul filmului lui Antonioni „Professione: reporter”. Și, la fel ca Antonioni (alt promotor al fotografilor ca eroi de cinema), Anand Gandhi investighează relația dintre imagini și realitatea pe care acestea o surprind. Odată epuizată povestea, se trece direct, fără nicio explicație, la cea de a doua, la fel de reușită. Personajul principal este un călugăr, adept al unei religii care îmbrățișează ateismul cu anumite concepții despre reîncarnare și sanctitatea oricărei forme de viață. El protestează împotriva companiilor farmaceutice care experimentează pe animale, iar odată ce află că are nevoie de un transplant de ficat refuză să ia medicamentele necesare, ca o formă de protest. 

Cea de-a treia poveste este ceva mai subțire și implică încercarea unui tânăr broker care tocmai a primit un rinichi transplantat de a ajuta un sărăntoc a cărui rinichi a fost furat cu ocazia unei operații de apendicită și vândut pe piața organelor în Suedia. În același timp, brokerul nostru încearcă să își mulțumească bunica, care la început este dezamăgită de lipsa acestuia de implicare în cauze politice. Cel mai interesant lucru aici mi se pare cât de mult din ceea ce îl îndeamnă pe eroul nostru să pornească în această aventură este pur egoism și cât se datorează dorinței sale sincere de a ajuta un alt om. Așa cum v-ați dat probabil seama, cele trei povești se unesc la final, protagoniști dovedindu-se a fi toți primitorii unui alt organ de la aceeași persoană. La această idee de înlocuire a „pieselor originale” face referire titlul filmului, iar la un nivel destul de superficial ne-am putea opri cu comentariul aici - „Corabia lui Tezeu” este un film despre ce definește o ființă umană, despre ce înseamnă identitatea umană, despre unde se termină individul și unde începe mușuroiul. Dar filmul merge mai profund de atât.

Partea medicală este destul de slăbuță, dar nici nu este explorată prea în amănunt. Partea filosofică pare să se rezume la teme de gândire de genul „pilula zilei”, fiecare dintre povești putând porni o meditație/conversație pe teme de filosofie sau moralitate. Totuși, lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Avem de a face cu un film care începe cu textul unei anecdote antice despre corabia lui Tezeu (căreia i-au fost înlocuite toate lemnele, punându-se întrebarea dacă mai este aceeași corabie) și se termină cu o adevărată punere în scenă a alegoriei peșterii: protagoniștii se reunesc în fața unui ecran alb pe care sunt proiectate imagini filmate de donatorul lor, un speolog, a cărui umbră este reflectată pe pereții unei peșteri de o lanternă. Până în acest moment, lucrurile erau clare... fiecare poveste avea o idee pe care o exploata până la un anumit punct, iar prin toate erau explorate idei despre păstrarea identității (umane) în ciuda schimbărilor (biologice, sociale sau mentale) suferite. Unde își găsește atunci locul peștera lui Platon?

Este imposibil de ratat această alegorie finală, în care ecranul 4:3 se substituie ecranului cinematografic pe care este proiectat filmul însuși. Pe cât de pasionat este Anand Gandhi de ideile din poveștiile sale, pe atât mi se pare de fascinat de modul în care acestea pot fi redate cinamtografic. Iar acest lucru este pus în discuție încă din prima poveste (posibil prin filiera Antonioni, dar acesta s-ar putea să fie mai mult un reper de-al meu decât al lui Gandhi). Se pune în discuție chiar legitimitatea pe care cinema-ul o are pentru a explora subiecte filosofice, cerebrale. Pentru a ne convinge, regizorul construiește un film viu, dinamic, filmat în digital, care îi permite să se înghesuie pe aleile din mahalalele din Mumbai sau să schimbe aspect ratio pentru a lărgi perspectiva personajului principal în finalul primei povești. Racordurile între cele trei părți nu sunt doar la nivel de idei și teme, ci și la nivel de imagini - omida care deschide a doua parte ne amintește de ceea ce părea un simplu banc în prima parte, în două dintre povești personajele încearcă să găsească răspunsul la întrebările pe care le au în străinătate etc. Asaltul pe care imaginile lui Gandhi și ale operatorului său Pankaj Kumar (premiat și el la TIFF) o au asupra spectatorului este „feroce” - faptul că au creat o unitate din atâtea modalități diferite de filmare este o adevărată reușită.

Aș vrea să mai spun multe lucruri, despre imagini care mi-au rămas în minte (de ex: călugărul și suita sa prezentați à la Flowers of St. Francis), despre alte ciudățenii pe care le-am remarcat (aparatura fotografei, religia la care aderă călugărul-cărturar), despre jocul actorilor și multe altele, dar nu am nici timp și nici spațiu. Într-un tweet din ultima zi a TIFF-ului am zis că mi-ar fi plăcut să fie un pic mai bun. La 10 zile de la terminarea festivalului, după ce am rumegat un pic filmul, sunt mult mai satisfăcut. Îmi doresc să îl revăd, cât de curând posibil. 

TIFF 2013 (5) - Round-up din afara competiției

Va urma și un articol mai pe larg despre câștigătorul „Corabia lui Tezeu”, dar până atunci mai trec în revistă câteva filme din celelalte secțiuni, majoritatea ajunse la TIFF după o prezență inițială la Toronto sau Berlin. 

Gloria (Chile/Spania, 2012)

Regia: Sebastián Lelio

Cu: Paulina García, Sergio Hernández
 

Premiat la Berlin cu Ursul de Argint pentru interpretarea Paulinei García, al patrulea film al lui Lelio a fost primit entuziasmat la TIFF, festival care i-a oferit acestuia cea mai mare distincție a sa pentru primul său film, „La sagrada familia” (pe care eu l-am ratat, dar am văzut ulterior o bucată din el, fără subtitrări și e pe lista lungă de vizionări necesare). Dincolo de primirea călduroasă, mie mi s-a părut un film extraordinar de bine dozat - se simte o accelerare progresivă a ritmului, pe măsură ce povestea prinde contur în jurul personajului principal. Scenariul bifează de altfel momente așteptate: joint-uri savurate în liniște, certuri în familie, certuri cu boyfriend-ul etc. Însă există și o secvență complet nebună și anume „atentatul” Gloriei împotriva amantului care nu vrea să își părăsească familia, chiar la doi ani de la divorț. Fără acea scenă, nu cred că aș fi găsit optica prin care să văd acest film ca mai mult decât o poveste banală despre o bunică plictisită.
Rating aproximativ: 3.5/5.

The Act of Killing (Danemarca/Norvegia/UK/Suedia/Finlanda, 2012)

Regia: Joshua Oppenheimer

Două probleme cu acest film: 1) am văzut varianta director's cut de 160 (o-sută-și-șase-fucking-zeci!) minute, care e mult prea lungă și 2) toată povestea asta cu criminalii care își repun în scenă propriile crime sună al dracu' de interesant, dar se dovedește a fi destul de plictisitor. Și lăsați-mă să elaborez. Acești „gangsteri”, foști torționari și eliminatori de așa-ziși comuniști au evident multe talente, dar mizanscena nu este una dintre ele. Reconstituirile sunt lungi și plictisitoare, iar personajele nu sunt doar antipatice, dar și destul de neinteresante - îi ghicim din prima și știm că nu va exista niciun fel de character development. Mai trist mi se pare faptul că Oppenheimer însuși nu pare nici el mai interesat să dea un pic de contur filmului său. Faptul că îi lasă pe criminali să se desfășoare, fără să le pună întrebări, fără să îi ia la rost îl face să pară un tătic nepăsător care își privește pasiv odraslele neascultătoare cum distrug casa vecinilor. Apelul la imagini de arhivă, supraviețuitori, istorici sau persoane din opoziție este interzis. Starurile filmului au fost deja distribuite.
Rating aproximativ: 2.5/5

Jaffa, the Orange's Clockwork (Belgia/Franța/Germania/Israel, 2010)

Regia: Eyal Sivan
 

Încă un documentar, dar unul cu care nu am probleme din punct de vedere politic, moral sau artistic. Recunosc că nu sunt întotdeauna receptiv la cauza palestiniană, dar în cazul acesta nu pot să nu simpatizez (Cum, ce li s-a întâmplat țăranilor palestinieni din Jaffa în 1948? Li s-au luat pământurile și au fost strămutați  în numele unei ideologii marxiste? Da? Well, welcome to the club!).  Însă dincolo de cât de cât de militant este în viața reală israelianul Eyal Sivan (inclusiv în Q&A-ul de după), filmul său nu este unul militant. Dimpotrivă, preocuparea principală e de a trasa povestea citricelor de Jaffa pe parcursul a aproape două secole, găsind prin aceasta o cale de intrare în a spune o poveste mult mai complexă - cea a coabitării între două popoare, a ocupației de după înființarea statului Israelian și a înțelegerii conflictului care nu pare aproape de o rezolvare nici în ziua de azi.
Rating sigur: 4/5

Simon Killer (SUA/Franța, 2012)

Regia: Antonio Campos

Cu: Brady Corbet, Lila Salet, Mati Diop
 

Un film ciudățel, care nu mi se pare că reușește să își atingă scopurile. Este povestea unui absolvent de facultate american „ușor” instabil emoțional, care petrece o vacanță la Paris în încercarea de a-și uita prietena de care tocmai s-a despărțit. Începe o relație cu o prostituată, iar nu după multă vreme o convinge pe aceasta să își șantajeze clienții. Iar toată harababura nu merge nicăieri, finalul este destul de cuminte, iar eu unul nu am înțeles ce a vrut Antonio Campos să ne demonstreze cu acest film. Se vede pe de altă parte grija pe care regizorul a acordat-o aspectului vizual, cadrele lungi fiind atent construite și - în ciuda unui soft focus pervaziv - ne revelează constant detalii despre planurile personajului principal, aproape urmărindu-i mai degrabă gândurile decât acțiunile (precum momentul în care se abate asupra telefonului - obiectul viitorului șantaj - în loc să ni-i arate în continuare pe protagoniști dansând). 
Rating aproximativ: 3/5

Prince Avalanche (SUA, 2013)

Regia: David Gordon Green

Cu: Paul Rudd, Emile Hirsch
 

În 2011, am declarat un film numit ”Your Highness” ca fiind cel mai prost film al anului. De aceea, mă bucur că regizorul acestuia (responsabil și pentru ”Pineapple Express” și ”The Sitter”) a catadicsit să vină la Berlin anul acesta cu un film atât de frumos ca ”Prince Avalanche”, fiind recompensat cu Ursul de Argint pentru regie. Adaptând un film islandez pe care nu l-am văzut, David Gordon Green alipește două personaje pierdute sentimental unui peisaj „în refacere” - păduri texane afectate de un incendiu uriaș la sfârșitul anilor '80. Totul este foarte atmosferic, contemplativ, chiar dacă din când în când mai apare câte un schimb de replici à la Apatow. Cel mai mult impresionează însă nu paleta de culori, cât siguranța pe care David Gordon Green o are în sine de a face un astfel de film, aproape anti-narativ. Merită amintit și aportul lui Paul Rudd, care nu face un rol extraordinar, dar se descurcă foarte bine în scenele pe care trebuie să le poarte de unul singur. 
Rating aproximativ: 3.5/5

TIFF 2013 (4) - Top 12 Competitie

Am să revin cu un review pentru „Corabia lui Tezeu”, filmul indian care a câștigat Trofeul Transilvania anul acesta. Până atunci, însă, vă las cu „tradiționalul” top al filmelor din competiție. Acesta este unul dintre anii în care gusturile mele se cam aliniază cu cele ale juriului. Mai jos voi comenta pe scurt palmaresul.

1. Ship of Theseus (Anand Gandhi)
2. I Catch a Terrible Cat (Rikiya Imaizumi)
3. Tanta agua (Ana Guevara, Letitia Jorje)
4. Wadjda (Haifaa Al-Mansour)
5. Am Himmer der Tag (Pola Schirin Beck) 
6. Nordvest (Michael Noer)
7. Call Girl (Mikael Marciman) 
8. A Hijacking (Tobias Lindholm)
9. It Felt Like Love (Rliza Hittman)
10. The Deflowering of Eva van End (r. Michiel ten Horn)
11. In a Bedroom (Tomasz Wasilewski)
12. Made in Ash (Iveta Grofova) 

"I Catch a Terrible Cat"

Palmaresul oficial: 

Trofeul Transilvania: Corabia lui Tezeu/ Ship of Theseus (r. Anand Gandhi, India) 
Premiul Special al Juriului: Ploaie de vacanță/ Tanta agua (r. Ana Guevara Pose, Leticia Jorge Romero, Uruguay) 
Premiul pentru Cea mai bună regie: Ceasul rău, pisica neagră/ I Catch a Terrible Cat / Koppidoi neko (r. Rikiya Imaizumi, Japonia)  
Premiul pentru Cea mai bună interpretare: Gustav Dyekjær Giese, Nord-Vest/ Northwest/ Nordvest (r. Michael Noer, Danemarca)  
Premiul pentru Cea mai bună imagine: Pankaj Kumar, pentru imaginea filmului Corabia lui Tezeu/ Ship of Theseus
Premiul Publicului: Wadjda (r. Haifaa Al-Mansour, Arabia Saudită, Germania)
Premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj din secţiunea Umbre: Moartea unei umbre/ Death of a Shadow (r. Tom van Avermaet, Belgia)  
Premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film: El limpiador (r. Adrian Saba, Peru)
 
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru categoria Lungmetraj: Aici... adică acolo (r. Laura Căpățână Juller)  
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru categoria Scurtmetraj: O umbră de nor (r. Radu Jude) 
Mențiune specială Zilele Filmului Românesc pentru categoria Scurtmetraj: Claudiu și crapii (r. Andrei Tănase) și Pastila fericirii (r. Cecilia Felmeri)
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru Debut: O lună în Thailanda (r. Paul Negoescu)

"Death of a Shadow"

Nu am văzut niciunul dintre filmele românești premiate (toate la timpul lor, bănuiesc), în afară de „O lună în Thailanda”, despre care prefer să mă abțin să comentez. Dintre scurtmetrajele de la „Umbre” nu am văzut prea multe, ar am văzut - ca prin noroc - câștigătorul, ”Death of a Shadow” (nominalizat și la Oscar anul acesta), care este, într-adevăr, un filmuleț bine făcut, care are o idee bună, iar timpul în care o exploatează nu pune la încercare răbdarea spectatorului. Iar în rolul principal îl avem pe Matthias Schoenaerts (Bullhead, De rouille et d'os), aproape de nerecunoscut. 

TIFF 2013 (3) - Alte patru filme din Competiție

Am trecut de jumătatea festivalului - s-au instalat un pic de oboseală, o grămadă de ploaie și au apărut muuuulte alte lucruri pe care trebuie să le fac în afara festivalului. Poate am să apuc în zilele următoare să scriu câteva cuvinte despre cine-concertul „Pământ” - DhakaBrakha sau despre primirea entuziasmantă a celui mai recent film al lui Sebastian Lelio, dar nu contați pe asta. Să vedem, în schimb, ce s-a mai întâmplat în competiția oficială. 

It Felt Like Love (r. Eliza Hittman) este un indie american care arată mult mai mult ca un film european despre adolescența timpurie și descoperirile sexuale ale unei tinere de 14 ani. Pe mine filmul nu m-a lăsat cu prea multe, dar mi-a plăcut mai mult când se apropia de final decât atunci când era la început (ceea ce este un plus). Foarte bună interpretarea unei debutante - Gina Piersanti - în rolul principal. În rest, filmul este destul de fragmentar, eliptic, un stil care parcă îndepărtează privitorul (chestie care s-a materializat în barometrul spectatorilor, unde filmul era aseară pe ultimul loc). 
Premii pe care le-ar putea câștiga: regie (cu oarecare indulgență) sau un premiu de interpretare.

Wadjda (r. Haifaa Al-Mansour) are simpatia publicului de partea lui, dar mie mi s-a părut un film valoros dincolo de agenda sa politică. Haifaa Al-Mansour contrastează viața „liberă” pe care micuța Wadjda o are în interiorul căminului său (unde poate să se joace jocuri video violente imperialiste cu voia ambilor părinți) cu opresiunea care o așteaptă la școală sau pe stradă. E surprinzător, din aceste motive, cum filmul ne arată că studiul Coranului poate să fie o modalitate prin care o mamă și o fiică cu mentalitate occidentală să se apropie într-o țară cu obiceiuri sever înapoiate. Cât despre bicicleta mult-dorită, sunt din ce în ce mai convins că aceasta este simbolul cinematografic universal al libertății și copilăriei (vezi „Hoți de biciclete”, „Le gamin au velo” etc.)
Premii pe care le-ar putea câștiga: unul pentru tânăra Waad Mohammed ar fi minunat. 

The Deflowering of Eva van End (r. Michiel ten Horn) - am auzit mai multe comentarii negative la adresa acestui film, dar eu trebuie să recunosc că am râs de câteva ori și, în general, m-am simțit destul de bine la acest film. E drept, este ciudat să pui într-o competiție destul de arthouse un film care pare gândit pentru un public larg ca o comedie nu fără câteva gag-uri deocheate. Așa că nu știu dacă am dreptate în privința lui, însă dacă spun că mi s-a părut un fel de „Teorema” lui Pasolini filmată à la Wes Anderson voi părea ceva mai erudit decât sunt și mi se va ierta când nu voi pune filmul pe ultima poziție în topul de final.
Premii pe care le-ar putea câștiga: sunt convins că niciunul...

Made in Ash (r. Iveta Grofova) - ora era târzie, dispoziția mea nu era tocmai potrivită, iar filmul ăsta nu mi-a spus absolut nimic. Deși nu a trecut o zi de la proiecție, deja nu îmi mai amintesc ce s-a întâmplat în el. Și asta pentru că nu s-a întâmplat nimic ce să nu fi văzut deja în câte și mai câte filme (est-)europene despre traficul de carne vie și condiția mizeră a imigranților în țările Uniunii Europene. Este un film de amator, cu excepția a câtorva interludii animate, care sunt frumoase și simbolice and all, dar nu înțelegem de ce se recurge la ele.
Premii pe care le-ar putea câștiga: am impresia să o să primească o mențiune of some kind, chiar dacă sper ca acest lucru să nu se întâmple.

TIFF 2013 (2) - Patru filme din competiție

Voi vedea două dintre filmele care sunt în concurs (mult-lăudatul „Corabia lui Tezeu” și mai puțin lăudatul „Dama de companie”) de-abia în ultima zi a festivalului, după ce au câștigat sau nu ceva premii. Despre restul am să vorbesc în două tranșe. Nu am știu cum să mă apuc de ele, așa că am decis să le iau în ordinea în care le-am văzut. 

Tanta agua (r. Ana Guevara, Letitia Jorje) arată ca o continuare a lui „De jueves a domingo”, câștigător al premiului pentru imagine de anul trecut. Dacă acolo era vorba despre o familie pe cale să se destrame, situație privită prin ochii copiilor, aici familia e destrămată de tot, iar copii (tot o fată și un băiat) sunt forțați să meargă într-o vacanță doar cu tatăl lor grăsuț și bărbos într-o stațiune balneară. Dacă inițial tatăl pare a fi personajul principal, pe parcurs focusul se mută asupra fetei (Malú Chouza) și a micilor ei necazuri (pre-?)adolescentine. Foarte frumos filmat, cu destul de mult umor, personaje simpatice care nu sunt scutite de un pic de ironie din partea regizoarelor-scenariste. Între atâta filme „serioase” din competiția TIFF, aveam nevoie de un film la care să mă destind un pic, iar ”Tanta agua” a fost cel potrivit pentru acest lucru.

Premii pe care le-ar putea câștiga: filmele din America Latină au succes la TIFF (5 Trofee Transilvania în 11 ediții, plus numeroase alte premii), așa că mai mult ca sigur că se va regăsi în palmares. Scenariu sau imagine, aș zice eu. Asta dacă nu ia tatăl premiu de interpretare.

I Catch a Terrible Cat (r. Rikiya Imaizumi) - preferatul meu de până acum. Un film lung, care începe încet și la care durează vreo 20 de minute până să te prinzi care este „personajul principal”. Multe cupluri în acest film, dar niciunul dintre personaje nu pare să fie alături de persoana cu care ar trebui sau cu care ar vrea să fie. Totul răbufnește în scena confruntării finale, deși impresia pe care o avem este că nimeni nu își va schimba modul în care privește viața și dragostea. Rikiya Imaizumi își construiește filmul din cadre lungi, mai degrabă statice, dar nu îi este frică de artificii (slow-motion, supratitrări etc.) sau de intervenții directe în mijlocul poveștii (la un moment dat vocea unui narator începe să vorbească prin unul dintre personajele secundare, anunțându-ne ce urmează să se întâmple și invitându-ne să urmărim soarte personajului principal). Umorul se construiește încet (dar sigur!), iar actorii merită felicitați pentru prestațiile lor.
Premii pe care le-ar putea câștiga: regie, scenariu sau chiar Trofeul Transilvania. 

A Hijacking / Kapringen (r. Tobias Lindholm) recreează evenimentele din jurul unei luări de ostatici, în care o navă comercială daneză este asaltată de pirați somalezi, criza ulterioară prelungindu-se pe aproape cinci luni. Povestit foarte eliptic, filmul creează tensiune adevărată în unele momente, precum negocierile aprinse cu un traducător sau secvența în care ostaticii pescuiesc cot la cot cu pirații, dar între acestea există multe perioade inerte. A, da, și vreo două-trei scene inutile și stupide, precum cea în care CEO-ul negociator își expediază nevasta din birou. Filmul rulează deja în unelă țări vestice și urmează să apară și pe ecranele noastre la sfârșitul lunii.

Premii pe care le-ar putea câștiga: regie, poate. Merită amintit că Lindholm a co-regizat alături de Michael Noer (vezi și „Nordvest”) drama ”R”, pe care eu nu am vazut-o, dar a câștigat premiul de imagine la TIFF 2010.

Am Himmel der Tag / Orizonturi frânte (r. Pola Schirin Beck) - un film ciudat, care mi-a plăcut oarecum până la final, dar trebuie să recunosc că m-a cucerit destul de greu. Nu am să repovestesc ce se întâmplă, dar există un „derapaj” în ultima jumătate de oră care transformă acest film despre prietenia dificilă între două tinere femei de 25 de ani care promitea să devină un studiu asupra maturității aproape într-un thriller psihologic. Mie mi-a plăcut unde s-a ajuns în acele momente, chiar dacă finalul ne întoarce la morala prefigurată, protagonista noastră părând să fie mai înțeleaptă după evenimentele prin care a trecut. Și încă o mențiune - Tómas Lemarquis, cunoscut de TIFFari ca Noi, albinosul are un mic rol secundar și fură toate cele aproximativ cinci scene în care apare. 

Premii pe care le-ar putea câștiga: șanse mici pentru un premiu de interpretare; nu cred să îi fie destinat și altceva.

TIFF 2013 (1) - This Was the Beginning

Tocmai ce am văzut două filme din Competiția Oficială, așa că am să încep cu ele. 

”Nordvest”

Nordvest (r. Michael Noer) este un film pe care am impresia că l-am mai văzut, sub o anumită variațiune, de zeci de ori până acum și nu de câteva ori chiar în competiția TIFF. Personajul principal este un tânăr spărgător de case, foarte talentat, dar nesatisfăcut de banii pe care îi câștigă. Când i se oferă ocazia să se apuce și de pimping și trafic de droguri, nu ezită, însă provoacă tensiuni inevitabile între gașca de arabi care îi cumpărau bunurile furate și noii săi „angajatori”. Se mai adaugă un frate mai mic care vrea să se dovedească bărbat și avem aproape toate ingredientele pe care le căutam. Nu spun că nu este bine făcut, dar nu iese din rândul thrillerelor nordice „de duzină”. 
Premii pe care le-ar putea câștiga: în cel mai bun caz, un premiu de regie, dar cu Cristi Puiu în juriu mă cam îndoiesc. 

”In a Bedroom”

In a Bedroom / W sypialni (r. Tomasz Wasilewski) este un film polonez care funcționează mai mult ca showcase pentru actrița din rolul principal, Katarzyna Herman. Există în acest film un twist care apare destul de repede (cam după 15 minute), iar după aceea filmul se dovedește lipsit de idei (narative sau estetice). Cu greu demarează o relație între protagonistă și un mai tânăr fotograf bărbos, moment care ne face pentru o secundă să ne gândim la ”Blow-Up”, dar ulterior totul se îneacă în secrete pe jumătate destăinuite și auto-importanța pe care realizatorii și-o dau. Totul este foarte soft focus, foarte calm la suprafață și filmul se chinuie să ocupe durata de doar 72 de minute.  
Premii pe care le-ar putea câștiga: cea mai bună actriță. 

Spicuiri din celelalte filme pe care le-am văzut:

Après mai - oda lui Olivier Assayas pentru tinerețea sa implicată artistic și politic în anii '70. Mie mi-a plăcut destul de mult, dar nu pot să spun că sunt mulțumit, din două motive: în primul rând, după 122 de minute, chiar dacă nu au fost deloc plictisitoare, nu mi se pare că s-au întâmplat foarte multe și, în al doilea rând, am văzut L'heure d'été cu o seară înainte - același Assayas, dar un film mult mai intim și mult mai concentrat pe ce are de spus, chiar dacă nu are ambiția de a face portretul unei generații. Din „Après mai” să reținem, totuși, soundtrack-ul care l-ar face pe Scorsese să moară de invidie.

”Like Someone in Love”

Like Someone in Love - un Kiarostami care mi s-a părut mai puțin implicat (cel puțin dacă este să-l comparăm cu filmele sale iraniene precum ”Close-Up” sau ”The Wind Will Carry Us”), însă este un film care trebuie văzut, cu atât mai bine dacă este proiectat pe marele ecran. Acțiunea se întinde pe o perioadă de mai puțin de 24 de ore, însă în această durată scenariul scoate la iveală dramele din viața protagoniștilor (dar și a unor personaje care nu apar decât hors champ) și, parcă pe nesimțite, pune în mișcare un bulgăre de zăpadă de neînțelegeri și confuzii care răbufnesc violent în secvența finală. Altfel, filmul este destul de domolit și nu aspiră la a fi o critică socială (ca alte filme ale acestui regizor), dar din punctul de vedere al punerii în scenă este ireproșabil.

Blancanieves - câte versiuni de „Albă-ca-Zăpada” am văzut la cinema în ultima vreme? Nu sunt sigur... ”Blancanieves” este, însă, cu siguranță, cea mai bună dintre ele. Deși decizia de a-l face mut, alb-negru și în 4:3 este mai degrabă un gimmick (la fel ca și în cazul lui ”The Artist”), regizorul-scenarist Pablo Berger nu se insultă inteligența, punctând doar momentele-cheie ale basmului (mama vitregă cea rea, piticii, mărul otrăvit etc.) și în rest construind un narativ unic, în care Albă-ca-Zăpada este fiica unui toreador faimos rămas paralizat după o coridă gone wrong. Berger petrece mult timp stabilind relația fetei cu bunica ei, cu cocoșul de companie și cu tatăl pe care ajunge să îl cunoaște mult mai târziu. Apoi elimină din poveste orice element fantastic și chiar și prințul salvator, dând rolul acestuia unuia dintre pitici, decizie destul de curajoasă în sine, dar și mai curajos este deznodământul. În ciuda a ceea ce spune Pablo Berger, filmul său nu are nicio legătură cu impresionismul francez, cu Bunuel sau cu Tod Browning... dar asta nu înseamnă că nu este, în felul său, valoros. Și probabil că nu era loc mai potrivit să fi fost proiectat decât castelul de la Bonțida.