TIFF 2011 - Postscript

Mă gândeam să termin cu TIFF-ul de anul acesta pe un ton mai personal (ceea ce nu prea îmi stă în obicei). După 10 ediții de TIFF, s-au schimbat multe, din toate punctele de vedere. Când am auzit prima dată de ideea lui Tudor Giurgiu, cu câteva luni înainte de festival, părea greu de crezut că va ieși ceva ca lumea (deși, spre deosebire de alți comentatori, mie nu mi s-a părut niciodată imposibil).

La prima ediție, am văzut 8 filme și, sincer, mă bucuram să văd orice film. În ultimele zece zile, am fost la 31 de proiecții, cu programul 80% gândit înainte ca festivalul să înceapă, fără să îmi las prea mult loc pentru improvizații. Între 2002 și 2011 s-au adunat câteva zeci/sute de filme și realizatori pe care i-am descoperit la TIFF. Și vreau să fie clar un lucru: în toții anii ăștia, nu mi-a păsat de altceva decât de filme. Sunt bucuros că festivalul aduce concerte, piese de teatru, sponsori, invitați străini etc., dar aceștia nu m-au interesat niciodată. În rest, nu s-au schimbat multe. Distribuția și disponibilitatea filmelor bune în România nu s-a îmbunătățit (poate chiar din contră). TIFF-ul este singura perioadă de normalitate.

Nu știu cum o să fie pentru mine TIFF-ul din anii următori. Probabil mult mai sărac, deși el va crește în continuare. Are nevoie doar ca entuziasmul publicului să crească în același ritm. Nu sunt nici optimist, nici pesimist în privința viitorului. Ce va fi va fi și spun acest lucru fără să am pretenția de a fi profund. Mă consider printre cei care au susținut TIFF-ul (mii de consumatori și plătitori de bilete) și sper să rămân la fel și în continuare. Pe cât este posibil...

Victor Buzura