Les Vampires (Franța, 1915-1916)

Les Vampires

(Franța, 1915-1916)

Regia: Louis Feuillade

Cu: Musidora, Édouard Mathé, Marcel Lévesque

Rating: 4.5/5

Alături de „Fantomas” și „Judex”, „Les Vampires” este cel mai important serial cinematografic mut regizat de pionierul francez Louis Feuillade. Compus din 10 episoade cu o durată totală de aproximativ șase ore și jumătate, „Les Vampires” îl urmărește pe jurnalistul Philippe Guérande, care încearcă să anihileze o grupare criminală pariziană, cunoscută sub numele de Vampirii. Aceștia se infiltrează în toate păturile sociale, comunică prin anagrame și par să se opereze fără teamă de lege (cel puțin o vreme). Conducătorul lor este Marele Vampir, iar alături de acesta este vampa (get it?) Irma Vep (get it?). Guérande are de partea sa numai un sidekick destul de enervant, pe mama sa și câțiva polițiști cinstiți. Și totuși, în scurt timp îi pune pe Vampiri pe fugă.

Primele cinci episoade (care, în timp, reprezintă cam o treime din întregul film) sunt cele mai bun. Plot-ul este aproape continuu, iar Feuillade își păstrează opera proaspătă prin răsturnări de situație, cascadorii, confruntări și crime odioase (un cap descoperit într-o cutie, de exemplu - take that, David Fincher!). Jurnalistul și Vampirii își dejoacă unul altuia planurile, iar narațiunea se complică din ce în ce mai mult, apărând din ce în ce mai multe personaje negative (unele antagoniste vampirilor), mai multe comploturi și mai multe piste pentru jurnalistul-detectiv. Irma Vep (Musidora), cel mai fascinant personaj al filmului, nu apare decât în partea a treia, cam după o oră de la început, dar din acel moment acaparează atenția spectatorului. Vizual, filmul este la fel de inventiv: Feuillade nu se mulțumește cu cadrele statice de ansamblu, inseră prim-plan-uri și pune camera chiar pe mașini în mișcare sau trenuri; folosește foarte credibil montajul alternativ pentru a spune două-trei povești care se întâmplă în același timp și creează suspans prin inevitabila lor întâlnire etc. Alte tehnici, precum split-screen-ul sau filmul-în-film sunt și ele folosite cu brio.

Ultimele cinci episoade sunt mai puțin reușite, dar rămân foarte interesante (pe alocuri). Ele devin din ce âîn ce mai lungi și, practic, sunt filme de sine stătătoare: chiar dacă se bazează pe evenimente din celelalte episoade, fiecare oferă o concluzie cât de cât satisfăcătoare. Excepția este ultimul episod, care culmină cu o „descindere” impresionantă a forțelor de ordine la reședința unde Vampirii dau o petrecere în cinstea nunții Irmei cu Marele Vampir. Deznodământul este o adevărată baie de sânge, care pune capăt, într-un final, serialului.

Dincolo de importanța istorică operei și realizarea sa ireproșabilă, este interesantă perspectiva lui Feuillade asupra lumii. Vampirii racolează judecători și se dau drept membri ai clasei nobiliare sau polițisti. Criminalii sunt inteligenți, talentați în diferite domenii (tehnică, chimie sau, evident, actorie), dar sunt malefici și își folosesc talentele pentru a se îmbogăți necinstit și pentru a căuta răzbunare. Dar nici „cei buni” nu sunt ușă de biserică. Guérande și ajutorul său umblă înarmați, iar unele dintre tacticile pe care le folosesc și modul în care se debarasează de adversari nu i-ar face nici pe Vampiri de rușine (spre exemplu, Guérande o leagă la un moment dat pe Irma Vep și o aruncă în mijlocul străzii, scenă care amintește de celebra imagine a fetei legată de șinele trenului în western-urile americane ale aceleași epoci). O altă scenă, în care un copil încearcă să-l împuște pe Marele Vampir (cu un pistol pe care îl avea la el) impresionează prin implicațiile sale. Așa cum îl văd eu, „Vampirii” lui Feuillade este un film despre o societate coruptă și, în ciuda finalului fericit, despre violența în forma sa cea mai terifiantă și mai puțin atrăgătoare.