Your Highness (SUA, 2011)

Your Highness

(SUA, 2011)

Regia: David Gordon Green

Cu: Danny McBride, James Franco, Natalie Portman, Zooey Deschanel, Justin Theroux, Toby Jones

Rating: 1/5 (fără remușcări)

„Măria Ta”/”Your Highness” este acel film rar care este disprețuit atât de critici (26% fresh pe rottentomatoes.com) cât și de public (în SUA, a debutat pe jenantul loc 6, după prima săptămână). Este previzibilul pas în jos pentru David Gordon Green (”Pineapple Express”), care încearcă să facă o stoner comedy plasată într-un Ev Mediu paralel, în care doi frați de viță nobilă (McBride și Franco) trebuie să învingă un vrăjitor malefic (Theroux), alături de o amazoană crudă și neînfricată (Portman) și să asigure cât mai multe poante scatologice pe parcurs.

Casting-ul filmului este cel puțin bizar. Franco și Portman sunt A-listers care nu au nevoie de prezentări și își permit să joace execrabil fără efecte detrimentale asupra carierelor lor. Toby Jones și Zooey Deschanel sunt fețe cunoscute și ei, dar filme precum ”Your Highness” nu sunt chiar modul cel mai bun de a-și arăta talentul. Justin Theroux are și el pedigree, fiind un actor cu titluri grele la activ (”Mulholland Drive”), dar și regizor (mai demult) și scenarist (”Iron Man 2”, ”Tropic Thunder”). În schimb, în rolul principal îl găsim pe Danny McBride, care a primit zeci de roluri de doi lei în comedii proaste și transpare drept un Jack Black neamuzant și netalentat. 

Mă gândesc cu groază la câți bani au cheltuit realizatorii lui ”Your Highness” pe decoruri și efecte, de altfel bine făcute, dar care nu își găsesc locul în cadrele lui Green. Filmul nu are un scenariu adevărat și pare să fie compus din scenele care au ieșit bine la filmări. Continuitatea narativă de-abia este asigurată, iar situațiile periculoase pentru eroii noștri se rezolvă în cele mai simple și mai stupide moduri. Prost regizat, ”Your Highness” provoacă câteva râsete vinovate care apelează la cel mai rudimentar simț al umorului. Nu este o experiență insuportabilă, dar nu cred că aș rezista la a doua vizionare. Pe care, de altfel, nici nu mi-o doresc...

Kundun (SUA, 1997)

Kundun

(SUA, 1997)

Regia: Martin Scorsese

Cu: Tenzin Thuthob Tsarong, Gyurme Tethong, Tulku Jamyang Kunga Tenzin

Rating: 4/5

Când am făcut un top 10 Martin Scorsese acum câteva luni, regretam faptul că văzusem încă ”Kundun”, pseudo-epicul despre anii petrecuți de Dalai Lama (actualul) în Tibet, înainte ca presiunile și amenințările continue ale noului guvern comunist chinez. Filmul este constituit din episoade, care îl surprind pe tânărul Dalai Lama în diferite etape ale vieții sale, adesea sărind peste perioade lungi de timp și omițând multe evenimente - în special politice - care au loc pe fundalul ascensiunii (sau, mai bine zis, școlirii) noului lider „spiritual și secular” al Tibetului.

”Kundun” este un film imperfect, nu voi nega acest lucru. Mai mult, este un film religios și, în mod straniu, cel mai religios film al foarte catolicului Scorsese. Dar tocmai această dimensiune a sa, imperfectă, grefată de credința „oarbă”, este ceea îl face o operă de artă cu adevărat impresionantă și emoționantă. ”Kundun” este cel mai bun echivalent al unui poem simfonic în cinema: episoadele narative care nu se leagă perfect între ele în îndepărtează de un film clasic, iar momentele de reverie, în care tânărul Dalai Lama visează, are viziuni sau contemplă epoca în care trăiește, sunt adevărate pasaje lirice de o extraordinară frumusețe. Contribuie la acestea și extraordinare imagine semnată de Roger Deakins (care continuă să mă surprindă și să mă fascineze, cu atât mai mult cu cât Academia Americană de Film refuză să îi acorde un Oscar). Schema de culori și compoziția cadrelor evocă o lume în același timp ancorată în epoca istorică pe care o reprezintă, dar și pierdută într-un timp mistic, imemorial (stau mărturie secvențele din China, mult mai șterse și mai „profane” din punctul de vedere al imaginii). Acestora li se adaugă câteva touch-uri scorsese-iene (mișcări de aparat, editări rapide sau lungi dissolve-uri). Iar fundalul sonor este dominat de acordurile repetitive ale lui Philip Glass, devenind, de fapt, un prim-plan sonor, care avansează „povestea”, face legătura între episoade și ne manipulează prin folosirea leitmotivelor.

Singurul lucru care este cu adevărat deranjant la acest cel mai bizar film al lui Scorsese este faptul că actorii vorbesc în engleză. Aș fi preferat să aud actori tibetani vorbind tibetană și actori chinezi vorbind chineză. Pe de altă parte, ”Kundun” compensează și se delimitează clar de un epic hollywood-ian clasic prin folosirea exclusivă a actorilor non-profesioniști și prin acuratețea istorică (totuși, este un film despre un lider spiritual contemporan, nu o poveste despre căderea Imperiului Roman). 

”American Experimental” - Deseret

Deseret

(SUA, 1995)

by James Benning

Revin asupra lui James Benning despre care am scris acum două săptămâni, când ”One Way Boogie Woogie/27 Years Later” a fost exemplul de cinema experimental american. Un alt film foarte reușit al documentaristului este ”Deseret”, o cronică a istoriei statului Utah, de la începturile sale teritoriale sub mormonism până în epoca modernă (tot sub mormonism). Titlul filmului provine de la miticul Deseret, care în credința mormonă înseamnă „albină” și desemnează locul promis acestora de divinitate și a fost unul dintre numele propuse pentru statul care se numește acum Utah.

Ca narațiune a poveștii sale, Benning folosește 93 de scurte articole preluate din The New York Times, care acoperă intervalul 1851 - începutul anilor '90, citite de Fred Gardner. Fiindcă sunt articole scrie pe Coasta de Est despre Vestul sălbatic, majoritatea articolelor sunt politice și foarte părtinitoare, manifestând opoziția față de extremismul religios al lui Brigham Young și al compatrioților săi mormoni, criticând obiceiurile acestora (recte, poligamia) și atitudinea intolerantă a acestora față de indieni sau alți creștini. Pe măsură ce trec anii, poveștile din The New York Times sunt mai puțin anti-mormoni, cât sunt pro-ecologice, anti-teste nucleare și începem să aflăm din ce în ce mai multe despre stilul de viață al locuitorilor din Utah.

Imaginile lui Benning, însă, par să spună o poveste diferită. Camera statică înregistrează sălbăticia naturală a Utah-ului (canionele, coloșii montani care răsar în plin deșert, pădurile întinse), pervertită de elementul uman (exploatarea resurselor, de inscripțiile de genul ”NO TRESPASSING” peste desene rupestre care datează de pe vremea indienilor și de cele câteva așezări și locuitorii ei aparent plictisiți pe care Benning le filmează). Imaginile sunt inițial alb-negru sau sepia, ca și cum ar fi surprinse de aparate de fotografiat din epocă). Apoi, odată ce textele citite trec în secolul XX, ele devin color, accentuând nuanțele vii, neașteptate ale naturii americane. Benning pare să revină obsedant asupra acelorași decoruri, pe care le vedem - de-a lungul celor 80 de minute ale filmului - în toate anotimpurile, dar niciodată parcă din același unghi. 

Filmul lui Benning identifică echilibrul rupt dintre om și natură, dintre spiritul pionier al coloniștilor americani și ambițiile nemăsurate ale urmașilor lor... Este un film puternic și lipsit de compromis.

The Ten Commandments (SUA, 1923)

The Ten Commandments

(SUA, 1923)

Regia: Cecil B. DeMille

Cu: Theodore Roberts, Charles de Rochefort, Estelle Taylor, Richard Dix

Rating: 3/5

DeMille a făcut două filme cu acest titlu. Cel mai celebru este uriașul său epic din 1956, cu Charlton Heston în rolul lui Moise. Originea acestui succes este în primul film, din 1923, care este însă unul destul de diferit. Legenda lui Moise ocupă doar primele 45 de minute, în care povestea este redusă doar la elementele de bază. A doua parte (bulk-ul filmului) este o poveste moralizatoare contemporană, care pune în discuție valabilitatea celor 10 porunci în lumea modernă. Astfel, îi urmărim pe doi frați, îndrăgostiți de aceeași femeie. Unul o cucerește prin lipsa sa de respect pentru cele sfinte, ajungând mai apoi un om de afaceri de succes și corupt, în timp ce „fratele cel bun” se mulțumește cu meseria de tâmplar și de compania mamei sale care apare, efectiv, cu Biblia în mână în aproape toate scenele sale.

Există un motiv pentru care DeMille a făcut carieră din filme epice naive și manipulatoare inspirate din Biblie sau despre creștini asupriți: cel mai sigur mod de a evita cenzura era să facă un film plin de mesaje creștine și astfel se justificau toate orgiile care aducea, de fapt, publicul la cinema. Acest aspect nu este foarte evident în ”The Ten Commandments”: chiar dacă există o petrecere nebună în jurul falsului idol în povestea biblică și vreo două scene de seducție în povestea modernă, filmul mizează parcă mai mult pe morala creștină.

Nu se poate nega că DeMille știe să construiască scene de mare amploare, utilizând din când în când efecte speciale impresionante: Exodul, Moise despărțind Marea Roșie sau primind poruncile pe munte, colapsul catedralei în partea a doua etc. Este, de asemenea, la fel de bun în a realiza scene de o mare intensitate dramatică și emoțională, precum prima apariție a fetei în partea a doua, crima comisă de „fratele cel rău” și decesul acestuia, în final. Dar are un mod destul de simplist de a folosi simboluri - tabelele cu poruncile, catedrala, lepra etc. Plăcerea de a vedea cum sunt construite scene excepționale care atestă un remarcabil har regizoral este subminată de sentimentalismul ieftin care transpare la sfîrșit și lipsa de coeziune a întregului.

Morning Glory (SUA, 2010)

Morning Glory

(SUA, 2010)

Regia: Roger Michell

Cu: Rachel McAdams, Harrison Ford, Diane Keaton, Patrick Wilson, Jeff Goldblum

Rating: 2/5

O tânără producătoare de televiziune (McAdams) este angajată pentru a revitaliza o emisiune matinală îngropată de competitori. Pentru a garanta succesul, aceasta angajează un fost mare reporter (Ford), care are probleme în a se coborî la nivelul știrilor matinale și al co-prezentatoarei sale (o fostă Miss Arizona - parcă! - jucată de Diane Keaton). ”Morning Glory” este o comedie care uită să fie o comedie. Potențialul comic al cuplului Ford - Keaton este foarte slab exploatat, iar cei doi interpreți sunt la limita a două cameo-uri, în ciuda numelor mari scrise pe (unele) postere. În schimb, personajul jucat de Rachel McAdams este în prim-plan pe toată durata filmului, ceea ce nu mă deranjează deloc: McAdams este o actriță foarte bună, deși nu a prea avut ocazia să se afirme într-un film care să îi pună în valoare talentul. ”Morning Glory”, însă, nu are resursele narative pentru o poveste mai degrabă serioasă despre o tânără ambițioasă și ușor obsesivă. Filmul este plat și neinteresant, iar eforturile vizuale de a împrospăta filmul din când în când nu reușesc decât să îi dea un aer de publicitate, numai că fără un produs de vânzare.

Nu cred că are rost să comparăm ”Morning Glory” cu obiecte sacre precum ”Network” sau ”Broadcast News”, de la care - cred - că se revendică. În schimb, este interesant de pus filmul în contextul carierei lui Roger Michell. Probabil cel mai cunoscut pentru ”Notting Hill”, Michell a regizat alte două filme care mi-au plăcut: ”Changing Lanes”, un thriller/dramă foarte antrenant cu Ben Affleck și Samuel L. Jackson și ”Venus”, un film parcă mult mai personal, despre ciudata relație (non-sexuală) între o adolescentă și un actor bătrân, în care Peter O'Toole își joacă - probabil - ultimul mare rol al carierei, care nu este atât de diferit de adevăratul Peter O'Toole. ”Venus” nu este un film grozav, dar ”Morning Glory” pare dublul acestuia, mult mai comercial, mai puțin gândit și mai insipid.

Vinyl - English Language Review

Vinyl

(USA, 1965)

by Andy Warhol

”Vinyl” probably isn't Warhol's most adventurous picture, but it has definitely is a strange, surprising and slightly disturbing movie. Not in the least, it bears the distinction of being the first adaptation of Anthony Burgess' novel "A Clockwork Orange", which was adapted more faithfully, more successfully, but also to a much bigger controversy, by Stanley Kubrick in 1971. Both movies begin with an extreme close-up of their protagonist (Gererd Malanda here, Malcolm McDowell in Kubrick's film), after which the camera slowly moves backward to reveal the entire set.

From Burgess novel, "Vinyl" only takes the basic story. The characters names and identities are changes, as well as the setting. Warhol turns "A Clockwork Orange" into a story about urban perversion, about sadists in vinyl suits and the attraction and obsession with drugs, violence and (popular) music. These elements are also in Burgess' novel in a way, but they are part of a bigger picture. The novel questions the human nature and talks about free will, something which Warhol's characters seem to lack - they are lost from the beginning and live in oblivion, their only goal being to satisfy their basic needs and desires.

The film itself is actually a recording of a stage performance. The sets are theatrical and the movie is composed out of only two shots, both lasting about 30 minutes. However, "Vinyl" is not filmed theater and Warhol's direction is the star of the picture. The camera doesn't move very much: a few inches to the left, than to the right, a slight zoom in, then out... Warhol gives us a single perspective to the story - slightly from above the actors' heads - and carefully arranges characters and objects in the frame, while the edges of the frame usually conceal various elements: in front, we see Gerard Malanga who is in the lead. To his left, there is the beautiful Edie Sedgwick, who doesn't say a single line throughout the picture. Right behind them, we see the droogs and, occasionally, their victims. And in the back, a few sadists that will give Malanga the Warhol version of the Ludovico treatment in the second half of the picture. It should be obvious that "Vinly"was conceived and executed as a cinematic experience and not as a theatrical one.

There are other "innovations" in Warhol's picture: the credits are spoken by an off-screen narrator (something that he probably stole from Godard's "Contempt") and there are several musical interludes, where the characters start dancing (mostly to the song „Nowhere to Run”, from Martha and the Vandellas). But "Vinyl" is an interesting picture because of the way Warhol's direction turns theater into cinema and for its nihilist, postmodern deconstruction of Burgess' text (which I highly recommend, by the way).

”American Experimental” - Vinyl

 
Vinyl

(SUA, 1965)

by Andy Warhol

”Vinyl” probabil că nu este cea mai aventuroasă incursiune a lui Warhol în lumea filmului, dar este, cu siguranță, un film ciudat, surprinzător și poate ușor deranjant. Nu în ultimul rând, poartă distincție de a fi prima adaptare pentru marele ecran al romanului lui Anthony Burgess, „Portocala mecanică”, adaptat mult mai fidel în 1971 de Stanley Kubrick, cu mult mai mare succes, dar și primit de un public nepregătit, generând controverse până în ziua de azi. Asemănările dintre cele două filme nu se opresc la materialul sursă. Ambele încep cu un close-up al personajului principal, după care se îndepărtează pentru a prezenta întregul (sau, în cazul lui Warhol, o parte din) spațiu în care se găsește acesta, alături de companionii săi.

„Vinyl” preia din romanul lui Burgess doar povestea de bază, schimbând numele personajelor, identitatea acestora și neluând în seamă mesajul filmului. Warhol transformă „Portocala mecanică” într-o poveste despre pervertirea omului în lumea urbană, despre sadici în costume de vinyl și despre atracția și obsesia drogurile și a muzicii. Acestea sunt, parțial, și elemente ale romanului de bază, dar acolo ele se înscriau într-un cadru coerent, care punea în discuție natura umană și liberul arbitru. Personajele lui Warhol par lipsite de acesta, pierdute încă de la început și pregătite numai să își satisfacă poftele și s-și trăiască existența în uitare de sine.

Filmul este, de fapt, o înregistrare a unui spectacol de teatru. Decorurile arată ca o scenă și filmul este compus doar din două cadre a câte 30 de minute fiecare. Cu toate acestea, „Vinyl” nu este teatru filmat, ci, din contră, ceea ce îl face interesant este modul în care Warhol regizează. Camera este situată într-un singur loc, iar mișcările îi sunt limitate: câțiva centimetri la stâng, câțiva la dreapta, un pic de zoom, dar nu foarte mult. Această perspectivă unică, ușor deasupra capetelor actorilor îl privește în prim-plan pe Gerard Malanga, care și interpretează personajul principal. La stânga sa (dreapta cadrului) este frumoasa Edie Sedgwick, care nu are nicio replică, îmediat în spatele său este anturajul său necorespunzător, în timp ce în spate sunt cei câțiva sadiști care îi vor aplica lui Gerard Malanga versiunea Warhol a tratamentului Ludovico. Filmul respectă foarte strict această împărțire a spațiului în două sau trei planuri de-a lungul axei verticale, în timp ce în lateral scena este adeseori înghesuită, o parte a acțiunii personajelor având loc în afara a ceea ce vedem. Este, deci, limpede că „Vinyl” este gândit și realizat ca o experiență cinematografică, nu una teatrală.

Warhol are și alte „inovații”: genericul apare ca o voce din off (element probabil furat din „Le mépris”), acțiunea este frecvent întreruptă de momente „muzicale”, în care personajele se pun să danseze (melodia „Nowhere to Run” de la Martha and the Vandellas este leitmotivul operei). Dar „Vinyl” este interesant pentru modul în care transformă un cadru și un scenariu teatral într-un univers filmic regizat și pentru deconstrucția postmodernă nihilistă a textului lui Burgess (pe care, de altfel, în recomand tuturor).

Mammuth (Franța, 2010)

Mammuth

(Franța, 2010)

Regia: Benoît Delépine, Gustave de Kervern

Cu: Gérard Depardieu, Yolande Moreau, Isabelle Adjani, Miss Ming, Benoît Poelvoorde

Rating: 3.5/5

Cuplul de regizor Benoît Delépine & Gustave de Kervern și-au început cariera în lungmetraj cu două filme suprarealiste - „Aaltra” și „Avida”, cu care s-au remarcat inclusiv la TIFF - dar au devenit mai cunoscuți în întreaga lume datorită penultimului lor film, „Louise-Michel”, care a primit la Sundance Premiul Special al Juriului la categoria ”World Cinema - Dramatic” (cu mențiunea „pentru originalitate”) și pe care eu nu l-am găsit deloc stimulant. Ultimul lor efort, însă, pare să-i fi reîntors pe „calea cea bună”: „Mammuth” este povestea unui pensionar - interpretat de un oversized Gérard Depardieu - care trebuie să recupereze câteva hârtii importante de la unii dintre foștii săi angajatori, pentru a-și pune în ordine cartea de muncă. În călătoria sa, se întâlnește și reîntâlnește cu tot felul de personaje, care mai de care mai ciudate, printre care și o fantomă a tinereții sale - Isabelle Adjani, cea mai creepy apariție afilmului.

Sunt lucruri la „Mammuth” care nu mi-au plăcut. A doua parte a filmului pare să a se complace într-o atmosferă de uitare de sine, precum și personajul său principal, în timp ce ciudățeniile și nebunia marca Delépine-de Kervern se tot adună, aproape nebăgate în seamă de nimeni. Aparatul de filmat devine mai visător și insistă mai mult asupra unor detalii puțin importante. Iar din ce în ce mai desele apariții ale lui Adjani sunt contraproductive (indiferent cât de spectaculoase pot fi). Pe de altă parte, povestea din mijlocul acestui film este, cred, chiar emoțională și antrenantă, supraviețuind printre multiplele digresiuni nu în ultimul rând datorită lui Depardieu, care pare neînfricat: deși are o vârstă și un renume internațional, nu ezită să se îmbrace ca un vagabond și să își lase o pleată à la Mickey Rourke în ”The Wrestler” pentru a întruchipa un proaspăt pensionar traumatizat în adolescență, fără bacalaureat, pasionat de motocicleta sa Mammuth, într-un film de - s-ar zice - puțină importanță.

Tot restul filmului este superfluu. Delépine și de Kervernle permit celor câțiva actori și comici mai mult sau mai puțin celebri care apar în film să-și facă numărul, printre care Yolande Moreau, Benoît Poelvoorde, Albert Delpy și ciudata „Miss Ming”. Ar fi fost un film mai bun dacă cei doi regizori ar fi lăsat la o parte excentricitățile și mesajul politic ușor confuz, dar încă sunt convins că „Mammuth” este, la bază, un film sincer și personal, care nu vrea să povestească mai mult decât viața acestui pensionar uitat de vremuri.

RO 2011 - Partea I: Periferic

Periferic

(România, 2010)

Regia: Bogdan George Apetri

Cu: Ana Ularu, Andi Vasluianu, Mimi Brănescu, Ioana Flora, Ion Sapdaru, Timotei Duma

Rating: 3/5

Debutul în lung-metraj al lui Bogdan George Apetri pare să „împrumute” elemente specifice filmelor din așa-zisul „noul val” românesc: acțiunea se petrece într-un interval de timp limitat (o zi), nu există muzică, un anumit tip de poveste, filmări din mână și predilecția pentru cadre lungi (deși nu chiar atât de multe planuri secvență ca în alte filme). Există, bineînțeles, și câteva nume consacrate în deceniul trecut, atât în fața camerelor (în special Vasluianu, Brănescu și Sapdaru), cât și în „culise” (co-scenaristul Tudor Voican, directorul de imagine Marius Panduru, plus faptul că ideea originală a pornit de la Ioana Uricaru și Cristian Mungiu). Nu lipsesc nici premii la festivaluri internaționale (Locarno, Varșovia, Vilnius...) Astfel încât filmul vine ca o recomandare instantă pentru un anumit segment al publicului autohton. Nu unul prea mare, dar având în vedere că filmul este lansat simultan și pe internet (www.webkino.ro), s-ar putea să-și găsească mai ușor (și mai repede) o audiență. 

„Periferic” este povestea Matildei (Ularu), care primește o învoire de o zi din penitenciarul în care este închisă pentru înmormântarea mamei sale. De fapt, ea vrea să profite de acest eveniment pentru a fugi din țară, dar înainte trebuie să regleze niște conturi (cu fratele, cu fostul, cu copilul de opt ani pe care îl are...). Filmul are o structură simplă, în trei acte, fiecare denumit după personajul masculin cu care Matilda interacționează în segmentul respectiv (cei trei de mai sus). Progresia este destul de previzibilă (ceea ce nu e un lucru rău), dar filmul rezervă și câteva evenimente neașteptate pe parcurs (cum ar fi un foarte bine executat accident de mașină și semi-twist-ul final, mai mult sau mai puțin previzibil).

Nu am văzut scurt-metrajele pe care Apetri le-a făcut până acum, dar pare să fie un regizor destul de preocupat de aspectul vizual al filmului său. „Periferic” are foarte puține cadre irosite, știe să folosească inteligent planurile-secvență, filmările din mână și close-up-urile. Un lucru aparte este că Apetri pare să fie fascinat de jocurile de lumină. Iar cronologia filmului îi permite (cu ajutorul lui Marius Panduru, care are deja un CV destul de bogat) să profite de lumina din toate momentele zilei. Îi reușesc, astfel, câteva momente destul de mișto, în care soarele pătrunde prin ferestre sau printre arcade, sau reflecții se răsfrâng lascinv dintr-un colț în altul al ecranului. Scena cea mai reușită, poate, din acest punct de vedere este cea din restaurant dintre Ularu și Brănescu, care este dominată de lumina care pătrunde pe fereastra din spatele lui și de fumul gros al țigării sale.

Din păcate, filmul pare ușor lipsit de miză. Acest lucru este evident de la început, iar finalul expeditiv nu rezolvă lucrurile prea mult. Se salvează fiindcă o mare parte din film stă în forța interpretărilor. Andi Vasluianu și Mimi Brănescu își fac partea lor de rol foarte bine, furând scenele în care apar și construind personaje complexe și surprinzătoare. Cât despre Ana Ularu, se dovedește destul de capabilă să ducă un film întreg pe umeri. Nu este o actriță care să îmi placă deosebit, dar găsesc interpretările sale interesante și cred că ar merita să apară mai des în filme (bine, nu ține numai de ea acest lucru). Al treilea act, însă, mi se pare neinspirat, din toate punctele de vedere, încât nici chiar Ularu nu îl poate salva. Se ajunge într-un moment în care se adună cam multe drame pentru o singură zi (părăsirea clandestină a țării, decesul mamei, certurile cu fratele și cumnate, recuperarea banilor de la fostul abuziv, exploatarea minorilor, delincvența juvenilă etc.). Cu cât apar mai multe elemente în scenariu, cu atât acesta devine mai găunos. Situația în care se găsește Matilda la final nu este una ușoară (nici din punctul de vedere al psihologiei personajului, nici din punct de vedere narativ, nici regizoral). Iar soluția găsită de Apetri, care șterge practic cu buretele tot ce s-a întâmplat până atunci și își lasă personajul absolut gol și părăsit, pare improvizată, grăbită și nu dă un sens celor 85 de minute care au precedat-o.

RO 2011 - Avanpremieră/„Periferic”

E 1 aprilie. Ceea ce înseamnă că a trecut deja un sfert de an și eu încă nu am comentat nicio premieră românească, cu excepția întârziatului „Aurora”. Pe de altă parte, nu m-au atras prea tare nici „Bună, ce faci”, nici ”Umilință” și mai ales nici „La bani, la cap, la oase”. Lucrurile par să se schimbe week-end-ul acesta, pentru că a apărut și prima premieră care mă interesează (relativ) - „Periferic”, de Bogdan George Apetri, cu Ana Ularu (pe care nu am văzut-o de ceva vreme într-un rol principal). Până să apuc să îl văd (asta probabil că va fi mâine), vroiam numai să menționez că „Periferic” va fi lansat simultan în cinematografe (mă rog, din orașe „selecte”, cum este obiceiul), dar și pe pe internet, unde poate fi văzut pe webkino.ro și costă 3 euro (+TVA).