Kundun (SUA, 1997)

Kundun

(SUA, 1997)

Regia: Martin Scorsese

Cu: Tenzin Thuthob Tsarong, Gyurme Tethong, Tulku Jamyang Kunga Tenzin

Rating: 4/5

Când am făcut un top 10 Martin Scorsese acum câteva luni, regretam faptul că văzusem încă ”Kundun”, pseudo-epicul despre anii petrecuți de Dalai Lama (actualul) în Tibet, înainte ca presiunile și amenințările continue ale noului guvern comunist chinez. Filmul este constituit din episoade, care îl surprind pe tânărul Dalai Lama în diferite etape ale vieții sale, adesea sărind peste perioade lungi de timp și omițând multe evenimente - în special politice - care au loc pe fundalul ascensiunii (sau, mai bine zis, școlirii) noului lider „spiritual și secular” al Tibetului.

”Kundun” este un film imperfect, nu voi nega acest lucru. Mai mult, este un film religios și, în mod straniu, cel mai religios film al foarte catolicului Scorsese. Dar tocmai această dimensiune a sa, imperfectă, grefată de credința „oarbă”, este ceea îl face o operă de artă cu adevărat impresionantă și emoționantă. ”Kundun” este cel mai bun echivalent al unui poem simfonic în cinema: episoadele narative care nu se leagă perfect între ele în îndepărtează de un film clasic, iar momentele de reverie, în care tânărul Dalai Lama visează, are viziuni sau contemplă epoca în care trăiește, sunt adevărate pasaje lirice de o extraordinară frumusețe. Contribuie la acestea și extraordinare imagine semnată de Roger Deakins (care continuă să mă surprindă și să mă fascineze, cu atât mai mult cu cât Academia Americană de Film refuză să îi acorde un Oscar). Schema de culori și compoziția cadrelor evocă o lume în același timp ancorată în epoca istorică pe care o reprezintă, dar și pierdută într-un timp mistic, imemorial (stau mărturie secvențele din China, mult mai șterse și mai „profane” din punctul de vedere al imaginii). Acestora li se adaugă câteva touch-uri scorsese-iene (mișcări de aparat, editări rapide sau lungi dissolve-uri). Iar fundalul sonor este dominat de acordurile repetitive ale lui Philip Glass, devenind, de fapt, un prim-plan sonor, care avansează „povestea”, face legătura între episoade și ne manipulează prin folosirea leitmotivelor.

Singurul lucru care este cu adevărat deranjant la acest cel mai bizar film al lui Scorsese este faptul că actorii vorbesc în engleză. Aș fi preferat să aud actori tibetani vorbind tibetană și actori chinezi vorbind chineză. Pe de altă parte, ”Kundun” compensează și se delimitează clar de un epic hollywood-ian clasic prin folosirea exclusivă a actorilor non-profesioniști și prin acuratețea istorică (totuși, este un film despre un lider spiritual contemporan, nu o poveste despre căderea Imperiului Roman).