Pithy Reviews (11)

A small retrospective of recent more or less independent American films I didn't find time to write anything about...

Bellflower (Evan Glodell, 2011)

Set in an Apocalypse-expecting California, the movie begins as a wonderful chronicle of the beginning of a relationship. As the relationship deteriorates, so does the narrative and, in the end, it seems to me the open-end-ness might also be a symptom of the writer-director's refusal to take some decisions. Still, it's a visually impressive piece and a promising debut.

Rating: 2.5 out of 5 stars

Martha Marcy May Marlene (Sean Durkin, 2011)

Led by a devastatingly good performance by Elizabeth Olsen in the (multi)titular role, MMMM is a very astute psychological study. Although the main character's story is predictable in its non-linear form, the choice of using flashbacks (as well as nightmares and possible hallucinations) makes it a far more interesting watch.
Rating: 3.5 out of 5 stars

Take Shelter (Jeff Nichols, 2011)

Is he a prophet or is he just going crazy? That's the main sell-point of the movie. But could it all be an elaborate metaphor about the financial crisis. Characters talk about money, investments, costs, while the camera insists of price-tags. Nevertheless, Michael Shannon is the perfect choice to impersonate the madness of the world we live in, in all its aspects.

Rating: 4 out of 5 stars 

Undeva la Palilula (România, 2012)

Undeva la Palilula

(România, 2012)

Regia: Silviu Purcărete

Cu: Dimeny Aron, George Mihăiţă, Răzvan Vasilescu, Constantin Chiriac

Rating: 2.5/5

Îndelung așteptatul debut cinematografic al lui Silviu Purcărete (primele imagini apăreau acum mai bine de doi ani) poposește săptămâna aceasta pe ecranele românești sub forma unui film de 145 de minute. „Undeva la Palilula” începe cu un tânăr pediatru repartizat într-un orășel-sanatoriu oltenesc cândva în perioada comunistă. Palilula este o localitate care arată ca un splendid decor de teatru, în care nu se nasc copii și în care locuitorii o țin într-un desfrâu perpetuu, în sfidarea Partidului. Nu se întâmplă mai mult de atât în rest, Purcărete sacrificând povestea în fața stilului cu care vrea să se impună, găsindu-și astfel un frate în Peter Greenaway. Ceea ce ar fi ok, dacă nu ar căuta să se înfrățească și cu alții pe parcursul celor 145 de minute menționate mai sus - Fellini, Gilliam, Lynch, Jarman, Russel, von Trier. Cam mulți, aș spune eu...

În prima sa jumătate, m-a impresionant faptul că, odată intrat într-un punct mort, filmul reușește să își revină, fie cu apariția unui nou personaj, fie cu un efect special, fie cu o secvență de vis sau cu o muzică mai vioaie pe coloana sonoră. Se menține astfel într-un echilibru fragil până aproximativ la jumătate, când intră într-o rutină din care nu-l îl mai pot scoate nici aceeași muzică pe care o tot auzim deja de o oră și jumătate, nici efectele speciale, nici glumițele, nici mișcările elaborate de aparat. Este păcat că filmul se îneacă la mal, dar avea toate șansele să facă acest lucru. Regia lui Purcărete este, am impresia, voit teatrală, dar nu asta este problema, ci mai degrabă faptul că ambiției sale nu i se potrivește „priceperea”. „Undeva la Palilula” este un film care arată excelent, dar din care te chinui să înțelegi ceva. Îi lipsește coerența vizuală și ritmul. Cu cât decorurile și coregrafia sunt mai elaborate, cu cât încearcă să îți fure ochii mai mult, cu atât devine mai opac, mai distant, mai insipid. 

Trebuie, totuși, laudată echipa lui Purcărete, pentru că filmul ar merita ceva distincții pentru muzică, imagine, pentru modul în care folosește efectele speciale dar mai ales pentru impresionantele decoruri imaginate de Helmut Sturmer și Dragoş Buhagiar, care creează aproape singure atmosfera onirică a filmului (e drept, ajută și modul în care sunt filmate). Mi-ar plăcea să spun că „Undeva în Palilula” este ceva nou în cinematografia românească, dar a fost o nouă alarmă falsă. La fel ca „Tatăl fantomă” sau „Copilăria lui Icar”, „Undeva la Palilula” nu reușește să îmbine absurdul și sordidul cu fantasticul, deși rezultatul nu este nici pe de parte la fel de dezastruos ca în cele două cazuri mai sus menționate. Însă nu e cazul să ne pierdem de tot speranțele... nici de la Purcărete, nici de la filmul românesc.

Intouchables (Franța, 2011)

Intouchables

(Franța, 2011)

Regia: Olivier Nakache, Eric Toledano

Cu: François Cluzet, Omar Sy

Rating: 2.5/5

Driss este un imigrant african, care trăiește din ajutorul social, recent eliberat după 6 luni de pușcărie. Noul său angajator improbabil este Phillipe, un tetraplegic care aparent nu mai încape de bani. „Intouchables” este una dintre cele mai de succes comedii franțuzești din ultima vreme (locul II după „Bienvenue chez les Ch'tis”), fiind de asemenea unul dintre filmele care au acumulat cel mai impresionant box-office worldwide înainte de a ieși in SUA. Acestora li se adaugă și un premiu César pentru cel mai bun actor pentru Omar Sy, singura astfel de distincție a sezonului pe care Jean Dujardin a pierdut-o (ceea ce este ironic din mai multe puncte de vedere). 

„Intouchables” constă, în mare sa parte, din scene în care cele două personaje ajung să se cunoască unul pe celălalt, glumesc împreună și îndeplinesc sloganul-clișeu al filmului. Din păcate, prea multe dintre aceste scene par să fie rezultatul improvizațiilor dintre cei doi actori, pe care realizatorii nu au știut să le taie cum trebuie. Unele sunt reușite (Driss ironizând opera sau obligatoria secvență cu marijuana), altele te lasă mai degrabă în ceață (alegerea mustaței). În rest, ca orice comedie care se respectă, filmul este suprasaturat de sub-plot-uri, care apar de nicăieri și nu se duc niciunde. Cei doi regizori nu știu să le gestioneze, astfel încât povestea mamei/mătușii lui Driss sau a fratelui său care nu este pe calea cea bună ajung să fie mai puțin importante decât revelația că secretara lui Phillipe (pe care lui Driss i se pune pata) este de fapt lesbiană sau tentativa fiicei bogate de a-și lua viața. 

Până la urmă, ce supără cel mai mult la acest film este lipsa substanței. Puteau fi explorate atât de multe căi prin această poveste, pe care filmul se face numai că le pune în discuție... Problema atât de spinoasă a imigranților în Franța, aroganța unor bogătași în fața crizei... ceva, orice. „Intouchables” este plin de clișee și de sentimentalisme ieftine. Unii s-ar putea indigna de lipsa de angajament a filmului. Eu prefer însă să îl iau pentru ceea ce este: cam o oră și jumătate de divertisment lejer, urmat de 30 de minute de deznodământ prelungit și previzibil. ”Driving Miss Daisy”, anyone? 

Toată lumea din familia noastră (România/Olanda, 2012)

Toată lumea din familia noastră

(România/Olanda, 2012)

Regia: Radu Jude

Cu: Șerban Pavlu, Sofia Nicolaescu, Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu

Rating: 3.5/5

Marius (Șerban Pavlu) este un tată divorțat, care și-a planificat o mini-vacanță cu fiica sa de 5 ani la mare. Dimineața primei zile începe cu o vizită umilitoare la părinții săi (Stela și Arșinel), de la care trebuie să obțină cheile de la mașină. Ajuns într-un final la fostul său apartament, se întâlnește doar cu soacra (Tamara Buciuceanu-Botez) și actualul boyfriend (Gabi Spahiu) al nevestei, care refuză să îi cedeze fetița, pe motiv că este bolnava. După o scurtă ceartă, apare și Otilia (Mihael Sîrbu), care îi interzice acestuia să plece cu Sofia la mare. Când Marius opune rezistență, Otilia cheamă poliția. În acest moment, mă gândeam că filmul nu are niciun motiv să fie mai mult decât un scurtmetraj. Dar a urmat twist-ul: disperarea lui Marius se transformă într-un mic episod psihotic, în care acesta îi leagă pe fosta și pe actualul ei, îi face acesteia declarații de dragoste, își închide soacra în dormitor și refuză să deschidă poliției, în timp ce o ține pe Sofia pe genunchi, încercând să o manipuleze de partea lui.

Greul filmului stă pe umerii lui Șerban Pavlu, a cărui personaj nu îmi poate fi deloc simpatic. Un deadbeat dad, cu aere de intelectual, care fumează țigaretă electronică, fredonează Pink Floyd pe bicicletă, trântește zeflemitor citate în latină în timp ce pe ceilalți îi numește „boschetari”, „zdrențe”, „viermi”, „ciumpalaci” și alte miticisme... Poate că era necesar ca personajul său să fie „irecuperabil”, pentru ca toată situația din final să atingă acel absurd comic care dă izul aparte al filmului românesc. Până în acel moment, filmul este banal. Deși recunosc că este posibil ca prelungirea expozițiunii să își fi îndeplinit scopul, dar primele 40 de minute nu au fost foarte intrigante.

Nu mi-a plăcut „Toată lumea din familia noastră” mai mult decât primul lungmetraj al lui Radu Jude, „Cea mai fericită fată din lume” (dar ceva mai mult decât filmul pe care Jude nu l-a mai făcut, „Principii de viață”). De asemenea, cred că Jude a încercat un pic cam multe din toate: prea multe poante, nu toate reușite, prea multe insulte, nu toate verosimile (cu cea mai mare indulgență) etc. Nu aș reproșa același lucru primului său film. Totuși, „Toată lumea din familia noastră” merită văzut pentru aceste secvențe hiper(supra?)realiste care fac din ultima jumătate de oră a filmului o adevărată hostage situation, fără cale de ieșire (poate doar una pe măsură de absurdă).

Into the Abyss (SUA/UK/Germania, 2011)

Into the Abyss

(SUA, 2011)

Regia: Werner Herzog

Rating: 4.5/5

E greu să nu apreciezi cariera lui Werner Herzog. Inițial una dintre cele mai aparte voci ale Noului Cinema German în anii '70, a devenit în noul mileniu unul dintre cei mai prolifici documentariști și unul dintre puținii auteuri adevărați de la Hollywood. Cel mai recent film al său, ”Into the Abyss”, sondează problema pedepsei cu moartea, luând ca studiu de caz o triplă omucidere din 2000 în statul Texas, comisă din prostie, lăcomie și lipsită de sens. Herzog le ia interviuri celor doi condamnați (unul la închisoare pe viață, celălalt urmând să fie executat peste 8 zile), dar și rudelor victimelor, precum și unor persoane care sunt în contact cu sistemul: preotul închisorii, un fost căpitan al unei Death House, locotenentul care a anchetat crima etc.

Ceea ce frapează în acest documentar este, pe de o parte, umorul care pare să nu se potrivescă cu situația,  pe de altă parte angajamentul lui Herzog de a trata cu seriozitate subiectul, tocmai el, ale cărui invenții în propriile documentare sunt legendare. Sunt câteva momente cu adevărat absurde, care trebuie descoperite de spectator. Ajunge să spun doar că, punând întrebări despre veverițe și trafic de spermă, Herzog reușește să atingă punctele sensibile ale personajelor sale și astfel, precum spune el, să îi facă să își deschidă sufletul. Nu avem de-a face cu un film angajat politic sau cu o cronică a vieților celor implicați. Din contră, este un film despre viață cu V mare, despre ceea ce este uman în toate aceste personaje și despre ceea ce epilogul filmului numește the urgency of life, un termen prin care Herzog definește tema filmului (mai are obiceiul de a găsi astfel de sintagme - de exemplu, ”Bad Lieutenant” este despre the bliss of evil).

Pentru mine, ”Into the Abyss” este cel mai bun film al lui Herzog de după ”Grizzly Man” și unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut. Spre deosebire de celelalte documentare recente ale sale, nu îl vedem pe Herzog în acest film, poate doar în reflexia geamurilor de după care îi vorbesc condamnații. Îi auzim vocea, dar fără să ne ofere un comentariu, precum o făcea adesea până acum. De asemenea, mult mai mult timp este alocat interviurilor propriu-zise, insistându-se asupra expresiilor de pe fețele celor intervievați, camera încercând chiar să anihileze eventualele obstacole (cum ar fi geamurile de protecție). Scoțându-se din propriul film și lăsând imaginile să vorbească în locul său, Herzog pătrunde dincolo de suprafața poveștii, în acest abis pe care îl explorează de aproape 50 de ani.

GOPO 2012 Aftermath

Până la urmă, palmaresul GOPO 2012 nu arată rău deloc. Filmele nominalizate și-au împărțit respectuos trofeele, fiecare luând câte ceva, mai puțin ”Loverboy”, care a plecat cu mână goală.

Premiile „mici”

Bună, ce faci? și-a adjudecat cel mai puțin importante premii: costume și machiaj (pe nemeritate, aș adăuga). Dacă bobul nu moare, filmul lui Sinișa Dragin pe care eu l-am ignorat, a fost recompensat pentru decoruri. Crulic - drumul spre dincolo, în calitatea sa de unic film de animație, a plecat cu premiile cele mai „audibile”: muzică originală și sunet. Anca Miruna Lăzărescu a punctat de două ori cu Apele tac: Premiul Tânără Speranță și cel mai bun scurtmetraj. Vorbitor a fost declarat cel mai bun documentar, iar Melancholia a câștigat previzibil premiul pentru film european (decernat distribuitorului Independența Film).

Premiile mari

Din dragoste cu cele mai bune intenții și Periferic și-au împărțit premiile de interpretare. Pentru Din dragoste... au luat băieții - Bogdan Dumitrache și Adrian Titieni, iar pentru Periferic fetele - Ana Ularu și Ioana Florea. Periferic a fost și cel mai premiat film al serii, câștigând și pentru cel mai bun debut, montaj și extraordinara imagine semnată de Marius Panduru. Totuși, partea leului a fost luată de Aurora: Cel mai bun Scenariu, Cea mai bună Regie și Cel mai bun Film. Evident, Cristi Puiu nu a fost prezent să-și ridice premiile... Cred că erau mai multe șanse să apară Woody Allen

Și în rest...

Show-ul a fost de toată pleasna. Dincolo de protevizarea excesivă care a făcut ca personaje care nu ar trebuit să facă filme să apară în calitate de prezentatori, toată chestia a durat aproape 4 ore, mișcându-se cu viteza melcului, iar Andi Moisescu (care de obicei este foarte simpatic), este lipsit de haz și efectiv inert ca moderator. Singurele momente reușite (dincolo de câțiva câștigători care au plecat repede de pe podium) au fost montajele cu filmele care urmează să apară pe ecrane. Deși ideea că vom avea încă trei filme de Dan Chișu nu mă încălzește neapărat.

The Hunger Games (SUA, 2012)

The Hunger Games

(SUA, 2012)

Regia: Gary Ross

Cu: Jennifer Lawrence, Josh Hutcherson, Stanley Tucci, Donald Sutherland, Woody Harrelson, Elizabeth Banks, Toby Jones

Rating: 2.5/5

Mult-așteptatul spărgător de box-office ”The Hunger Games” ajunge pe marile ecrane după câteva luni de promovare asiduă, în care am ajuns să aflăm - din câteva trailere foarte bine făcute, de altfel - cam tot ce urmează să se întâmple în acest film. Pe scurt, personajele trăiesc într-o dictatură în care oameni bogați (și stilați) din Capitoliu asupresc 12 districte, cerând în fiecare an ca „tribut” un adolescent și o adolescentă care să participe la Jocurile Foamei - un reality-show în care participanții trebuie să se omoare unul pe celălalt, până când va rămâne un singur supraviețuitor. În prim-plan îi avem pe reprezentanții celui mai sărac district: Katniss (Jennifer Lawrence) și Peeta (Josh Hutcherson).

Impresionează la ”The Hunger Games” combinația destul de reușită între tehnologie avansată (suprafața de joc este controlabilă în totalitatea, iar prădători digitali pot fi invocați prin apăsarea unui singur buton) și arhaică (concurenții se înarmează cu arcuri, săbii etc.) Prin urmare, concurenții par într-adevăr să lupte pentru supraviețuire împotriva unui adversar nedrept. Mai puțin impresionante sunt moda pe care o adoptă cei bogați (nici Bowie nu ar purta așa ceva) și efectele speciale sub-standard. Oricum ar fi, Jennifer Lawrence este principalul atu al acestui film. După prestația excelentă din ”Winter's Bone”, ”The Hunger Games” îi oferă posibilitatea de a explora un nou personaj feminin puternic, independent, chiar răzvrătit, chiar dacă produsul de față este mult mai corporatist. Cât despre restul distribuției, Josh Hutcherson nu are ocazia să arate ce poate, Liam Hemsworth de-abia dacă apare în film, iar Woody Harrelson, Stanley Tucci si Toby Jones fac ceea ce fac demult în blockbustere: over-acting & comic relief. Elizabeth Banks ar merita o mențiune separată, fiind aproape de nerecunoscut.

Unii comentatori au încercat să suplimenteze acest film cu un mesaj politic. Din puncul meu de vedere, o alegorie nu se aplică pentru situația actuală. ”The Hunger Games” nu își găsește locul alături de ”Fahrenheit 451” sau ”1984”, ci mai degrabă în compania altor fantezii SF, de genul ”Logan's Run” (sau ”Zardoz”, dacă vreți). At best, este un film despre puterea de manipulare a mass-media, despre obsesia pentru reality show-uri și vedete, lucruri care ar fi putut fi mai bine puse în valoare. În final, pentru un film de două ore și douăzeci de minute, ”The Hunger Games” nu este plictisitor, dar nici nu oferă multe momente cu adevărat inspirate. Pare să fie încă o poveste clădit după un blueprint, cu toate elementele incluse (adolescenți în prim, personaj feminin puternic, un triunghi amoros, câteva elemente fantastice, simbolism evident etc.) Acum 15 ani, Gary Ross a regizat un film cu adolescenți foarte frumos, ”Pleasantville”. Mi-a părut rău că magia din acel film nu s-a translatat în ”The Hunger Games”. 

Predicții pentru Premiile Gopo 2012

Mâine, 26 martie, sunt Oscar-urile românești. Competiția pare strânsă - chiar dacă sunt puține filme, niciunul nu pare să fie cu adevărat front-runner. După ce fiasco a fost anul trecut, nu pot fi sigur de nicio previziune. Totuși, spre deosebire de celelalte gale din ultima vreme, pentru GOPO am văzut majoritatea filmelor și, în consecință, am și preferințe în anumite categorii, pe care invariabil voi ajunge să le și „votez”. Lista completă a nominalizărilor se găsește pe site-ul oficial.

CEL MAI BUN FILM: Din dragoste cu cele mai bune intenții

(my pick: Aurora)

CEL MAI BUN REGIZOR: Cristi Puiu, Aurora

CEL MAI BUN ACTOR ÎN ROL PRINCIPAL: Vlad Ivanov, Principii de viață

CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ ÎN ROL PRINCIPAL: Ana Ularu, Periferic

CEL MAI BUN ACTOR ÎN ROL SECUNDAR: Adrian Titieni, Din dragoste cu cele mai bune intenții

(my pick: Mimi Brănescu, Periferic)

CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ ÎN ROL SECUNDAR: Gabriela Popescu, Din dragoste cu cele mai bune intenții

CEL MAI BUN SCENARIU: Din dragoste cu cele mai bune intenții

CEA MAI BUNĂ IMAGINE: Marius Panduru, Periferic

CEL MAI BUN MONTAJ: Periferic

(my pick: Loverboy)

CEL MAI BUN SUNET: Crulic - drumul spre dincolo

CEA MAI BUNĂ MUZICĂ ORIGINALĂ: Crulic - drumul spre dincolo

CELE MAI BUNE DECORURI: Dacă bobul nu moare

(my pick: Aurora)

CELE MAI BUNE COSTUME: Periferic

CEL MAI BUN MACHIAJ (+ COAFURĂ): Periferic

CEL MAI BUN FILM DE DEBUT: Periferic

CEL MAI BUN DOCUMENTAR: Metrobranding (?)

(curioasă absența lui ”Crulic” din această categorie)

CEL MAI BUN SCURT METRAJ: Apele tac

PREMIUL TÂNĂRA SPERANȚĂ: Anca Miruna Lăzărescu 

CEL MAI BUN FILM EUROPEAN: Melancholia

(my pick: Le quattro volte)

The Woman in Black (UK/Canada/Suedia, 2012)

The Woman in Black

(UK/Canada/Suedia, 2012)

Regia: James Watkins

Cu: Daniel Radcliffe, Ciarán Hinds, Janet McTeer

Rating: 3.5/5

Acum un an, când scriam despre horror-ul britanic ”Wake Wood”, aminteam și de renașterea studiourilor Hammer, pe care o putem constata cu adevărat de-abia acum, odată cu apariția pe ecrane a lui ”The Woman in Black”. Un film a cărui buget este estimat la 17 milioane de dolari (destul de mult pentru o astfel de producție), a adunat până acum mai mult decât triplul acestei sume doar în SUA și UK. O parte din succesul de casă se datorează și lui Daniel Radcliffe, care a asigurat expunerea de care filmul avea nevoie. Nu îmi stă în obicei să analizez succesul în bani al filmelor, dar în cazul de față se impune o excepție, fiindcă profitul acestei pelicule poate da start-ul unui nou val de filme horror britanice de calitate.

”The Woman in Black” este o poveste clasică cu fantome, în care un tânăr avocat (Radcliffe), trimis la capătul lumii pentru a rezolva o moștenire, se trezește într-o casă bântuită, cu toate elementele gotice de rigoare. Filmul punctează toate momentele la care ne-am aștepta (siluete misterioase, obiecte inofensive care sar în cadru de nicăieri oferind o mică sperietură etc.) și evoluează relativ previzibil, dar este destul de bine regizat (James Watkins mai are la activ și ”Eden Lake”), iar în mijlocul său se găsește o superbă secvență extinsă de aproximativ 20-30 de minute, aproape fără dialoguri, dar plină de suspans, efecte sonore și anxietate.

A trecut ceva vreme de când un thriller supranatural de calitate a ieșit pe ecranele noastre și poate de aceea s-ar putea să îmi fi plăcut filmul mai mult decât mă așteptam. Iar faptul că mi-a amintit de ”The Others” - filmul lui Amenabar, în același registru - nu putea decât să fie un lucru bun. Singura problemă pe care o anticipam la ”The Woman in Black” ar fi că Radcliffe nu ar reuși să ducă tot filmul, ceea ce nu a fost cazul. Sigur, probabil că alegerea lui a fost dictată mai mult din motive comerciale, el părând destul de nepotrivit pentru rol (un om de vârsta și statura sa probabil nu ar putea bea atâta whiskey), dar în final - sub mâna sigură a lui Watkins - se achită destul de bine de un rol destul de solicitant (nu e ușor să reacționezi la fantome care nu sunt de fapt acolo, nici să pari că te scufunzi într-o mlaștină după un cadavru...)

John Carter (SUA, 2012)

John Carter

(SUA, 2012)

Regia: Andrew Stanton

Cu: Taylor Kitsch, Lynn Collins, Willem Dafoe, Mark Strong, Ciarán Hinds

Rating: 2.5/5

”John Carter” apare pe ecrane după o campanie de marketing foarte prost gândită, care uita să menționeze originile literare ale poveștii (o serie de romane ale lui Edgar Rice Burroughs, relativ importante în istoria literaturii SF) și făcea totul să pară ca un rip-off după ”Conan the Barbarian”. Nu că rezultatul final ar fi ceva spectaculos. Pe scurt, John Carter este un veteran al Războiului Civil American, care se trezește brusc transportat pe o planetă străină (Marte, lucru care probabil ar fi trebuit precizat undeva în materialele de promovare). Aici intră direct în mijlocul unui alt război civil, în care va lupta de partea cea dreaptă (care, întâmplător, este condusă de o prințesă atrăgătoare).

”John Carter” este primul film live action al lui Andrew Stanton, al cărui cel mai bun film de până acum este ”Finding Nemo”, iar cel mai lăudat este ”WALL-E”. Fan declarat al cărților și posesor a două premii Oscar, Stanton părea o alegere fericită pentru acest prim blockbuster potențial al anului. E greu de zis unde a eșuat de fapt. Personal, nu m-a deranjat nici excesul de expozițiune (durează vreo jumătate de oră până să se întâmple cu adevărat ceva), nici faptul că sunt cam multe personaje pe care trebuie să le ții minte, nici referințele religioase extrem de evidente și nici faptul că se puteau lejer amputa 20 de minute, pentru un pacing ceva mai sprințar. Poate e un efect combinat al toturor acestora. Poate că filmul nu convinge pentru că l-am văzut parcă deja de atâtea ori, uneori cu rezultate mult mai bune.

Cel mai probabil, însă, este vina lui Stanton, care se mulțumește să regizeze by the numbers, inducând spectatorului acea stare de blazare care a devenit răspunsul standard la aproape orice blockbuster. Sigur, filmul pare să aibă un design și s-a investit mult în efecte speciale, dar nu se percepe dorința de a da publicului ceva nou, ceva cu adevărat entertaining. Filmul are secvențe reușite, set pieces atent construite (se remarcă confruntarea din arenă), dar, în final, sub povara distribuției previzibile (Mark Strong, Ciarán Hinds) și a alegerilor regizorale neinspirate, se constituie ca o simplă oportunitate ratată. Poate se va remedia ceva într-un eventual sequel, dacă Disney va considera acest lucru rentabil.